O clujeanca printre canibali

Hanna Bota, autoarea volumului „Ultimul canibal – Jurnal de antropolog”, care a fost lansata in 18 octombrie la Biblioteca Centrala Universitara, in Sala Muslea, spera ca prin insemnarile sale sa fi salvat o parte din miturile si credintele triburilor bastinase din Arhipelagul Vanuatu. Scriitoarea a retrait cu entuziasm cateva dintre amintirile experientei sale in discutia pe care a purtat-o cu Mesagerul de Cluj inainte de lansare.

Altfel de antropologie

Dupa ce a studiat teologia, literele, etnologia si s-a inscris la doctorat la Facultatea de Arte si Design din cadrul Universitatii de Vest din Timisoara, pornind de la tema izolarii, Hanna Bota avea nevoie de o experienta practica pentru a-si definitiva teza. Astfel, dupa ce calatorise deja in India si Africa, a pornit, in toamna lui 2009, spre insulele Vanuatu, cu ajutorul Societatii Pilgrim – o organizatie nonproft care are ca obiectiv imbunatatirea calitatii vietii populatiilor indigene din colturi indepartate ale Globului, precum Africa Centrala, Vanuatu, Polul Nord sau America de Sud.

Miza a fost aceea de a descoperi nu doar povestea triburilor vanuateze, ci evenimentele care au dus la nasterea legendelor si a credintelor care stau la baza istoriei acestor triburi: „Nu am dorit sa fac antropologie in stilul statistic, in schimb speram la o experienta de viata”, povesteste Hanna Bota.

Situat la aproximativ 1,750 de kilometri de Australia, in vestul Republicii Fiji, Vanuatu este un arhipelag de origine vulcanica ce cuprinde 83 de insule mici, dintre care 65 sunt locuite. Cel mai mare oras al acestui arhipelag este capitala Port Vila, care este situata pe insula Efate si Luganville localizat pe una dintre cele mai mari insule ale arhipelagului, Espiritu Santo.

Climatul sub-tropical care caracterizeaza aceasta zona o recomanda ca destinatie exotica pentru turistii fascinati de virginitatea locurilor. „Pamantul nostru”, cum este numit Vanuatu de locuitorii lui, este un taram care ascunde legende antropofage, despre care bastinasii vorbesc detasat, ca si cand acestea nu fac parte din viata lor recenta, ci dintr-un timp apus.

De una singura

Conjunctura a facut ca prietenii care urmau sa o insoteasca in aventura ei si care mai fusesera acolo sa fie nevoiti sa renunte, astfel incat Bota avea de ales intre a-si urma calea deja deschisa sau a renunta de teama de a pleca acolo singura, bazandu-se doar pe legaturile pe care si le facuse, de aici din tara.

„Vestea m-a pus pe ganduri. Ma duceam linistita ca ei cunosc zona, cunosc satele, aveau intrare in satele respective. Eu eram o femeie singura intr-o lume necunoscuta. Nu sunt temerara, nu sunt o aventuriera, nu ma bag cu capul inainte, aveam familie, aveam copil si nu doream sa il provoc pe Dumnezeu. Daca mi se deschide un drum da, dar sa dau eu cu ciocanul, cu ranga, sa ma arunc in gol si sa ii zic lui Dumnezeu prinde-ma, nu puteam”.

In cartea pe care a scris-o pe baza insemnarilor facute in timpul sederii sale in Vanuatu, calatorie al carei scop ultim a fost dorinta de a ajunge in triburile izolate ale kiailor de pe Insula Santo, Hanna Bota descrie cu intensitatea pe care o are ca scriitor o experienta care delimiteaza poate la fel de bine ca un studiu antropologic distinctiile dintre a fi „civilizat” sau „necivilizat”.

„Antropologia spune ca, la un moment dat, diferenta dintre civilizat si necivilizat e atunci cand omul isi da seama ca unele lucruri „«nu se cade sa fie facute»”. In acest sens, pe insulele din Vanuatu, valorile care pentru omul alb primeaza, sunt inexistente. „Lumea civilizata are o mare lectie de invatat de la aceste triburi. Grija fata de celalalt membru al clanului, fata de familie, este vitala pentru ei. Nu conteaza timpul meu, munca mea, nevoia mea. Acestea nu primeaza, atata timp cat celalalt are nevoie de mine”, povesteste Hanna Bota.

„La ei nu se cade sa intri intr-un spatiu fiind incaltat, chiar si o rogojina pe jos, in camp, este pentru ei un spatiu. Daca la noi nu e igienic sa fii murdar, ei nu stiu de existenta microbilor, nu au ajuns la constienta faptului ca nu se cade sa fii murdar”, a explicat clujeanca.

O viata fara evenimente

Lipsurile si saracia nu sunt percepute in termenii cunoscuti astazi de lumea civilizata, inconsecventa inca ii caracterizeaza, iar notiunea de „timp” este pentru ei aproape inexistenta.

„Nenumarand, nu ai senzatia de trecere. Ai sentimentul de lungime a timpului din cauza ca acesta nu e incarcat de evenimente. Pentru tot anul poate cel mai mare eveniment au fost zilele pe care eu le-am petrecut in mijlocul lor. Pe noi, evenimentele ne fac sa traim intr-o frenezie a trecerii timpului, pe cand ei au prea putine astfel de evenimente”, spune autoarea volumului „Ultimul canibal”.

In aceeasi carte, scriitoarea vorbeste si despre importanta apartenentei membrilor unei comunitati la un trib sau altul, despre curiozitatile copiilor si tinerilor bastinasi privind lumea civilizata, despre mentalitatea atat de straina noua de a nu acumula bunuri decat pentru stricta supravietuire cotidiana sau despre prezenta atat de pregnanta a supranaturalului cu toate „ciudateniile” si fiorii pe care ii presupune o asemenea senzatie si care depaseste limitele oricarei ratiuni.

In cadrul lansarii care a avut loc in 18 octombrie a fost vernisata si o expozitie de imagini inedite surprinse de Hanna Bota in insulele Vanuatu, cu obiecte traditionale ale bastinasilor din Arhipelag – fuste viu colorate din iarba niuh, posete impletite, masti – si au fost proiectate mai multe filme realizate de autoare, toate acestea avand pe fundal muzica traditionala vanuateza.

Ce a mai scris Hanna Bota

Hanna Bota a lansat in 2010 volumul „Poeme pentru Yerutonga, epistole exotice din Vanuatu”, partea poetica a experientei care cuprinde 32 de poeme si poze artistice. Autoarea a mai publicat volumele: „Candidati pentru ploaia tarzie” (1994), “Dincolo de sine” (1997), “Ultimele poeme inchipuite ale lui VV in transcriere imaginara de…” (2003), “Elogiul pietrei” (2004), “Jurnalul unui nabi” (200)7, “Don’t play with the snakes” (2008), antologie de poezie tradusa in engleza, “Poeme pentru Yerutonga” (2010), “Tabla de sah” (2006), “Maria din Magdala” (2007), “Cronicile memoriei” (2010) - jurnal, memorialistica. Hannei Bota urmeaza sa publice un volum cu mituri si legende vanuateze neincluse in “Ultimul Canibal”.

Cristina Beligar

Foto: Arhiva personala