Cum ajunge Aspazia un fel de Ioana d'Arc

Da – că deja e un fel de legendă. Apare fulguind într-o poză sau alta, nimeni n-o vede şi toată lumea vorbeşte despre ea, parcă ea e în fruntea armatei de procurori. Şi e liberă şi ne-liberă în acelaşi timp, ceva între la femme fatale şi spionajul la aşternut.

De fapt, fata asta e adusă din când în când ca argument – de aceiaşi procurori. Şi hai să vezi de ce: până de curând, dosarul Apostu a curs între cereri şi refuzuri de eliberare, o ştire-două despre condiţiile din celulă - toată lumea părea împăcată că “asta e”, primarul suspendat şi Stoia abia ce mai ajungeau în paginile ziarelor. În mod normal, linişte şi lipsa oricărei presiuni mediatice, numai bune pentru o justiţie corectă.

Apoi: avocatul Gheorghiţă Mateuţ constată o gafă monumentală în mersul procesului, instanţa superioară recunoaşte printre dinţi argumentele avocatului. Urmarea: imediat apare avalanşa de informaţii: declaraţii noi de la Aspazia,  interceptări păstrate bine până acum şi tot tacâmul – pe filiera cui oare, dacă nu a procurorilor? Ziarele primesc într-un ritm ameţitor noi informaţii din dosar, unele exotice, altele cu nume noi – asta se numeşte în manipulare zgomot de context, cel care anulează o temă şi creează noi “priorităţi” publice. 

În justiţie n-ar trebui să existe întâmplări: altfel cum să explice cineva reţinerea primarului de Cluj, pentru bănuita şpagă de 120.000 de euro, în paralel cu eliberarea lui Necolaiciuc, cel dovedit că a fraudat statul cu 70 de milioane de euro? 

Din momentul eliberării lui Necolaiciuc, reţinerea lui Apostu pare ridicolă: Necolaiciuc a fugit în SUA, s-a ascuns acolo, a fost căutat ani la rând cu Interpolul, a încercat să se sustragă justiţiei din România prin orice mijloace, a încercat manevre politice la nivel înalt ca să scape. Nu există niciun argument pentru judecarea lui în libertate. Apostu s-a pus la dispoziţia organelor de anchetă, n-a fugit din România niciunde – deşi acum aflăm că ştia că-i vor bate procurorii la uşă înainte cu nouă zile. 

Eu pot să admit că justiţia face eforturi să facă dreptate – ok. Dar nimeni nu iese să explice aceste diferenţe de atitudine, în ideea că dacă nu vorbeşti despre un lucru, el încetează să mai existe. Lipsa oricărei logici va compromite tocmai eforturile de care vorbeam trei rânduri mai sus.

Sunt patru condiţii clare, stipulate în legile româneşti şi europene, pentru care un inculpat poate fi judecat în stare de arest: Necolaiciuc se încadrează în toate patru şi e liber, Apostu nu a încălcat deocamdată niciuna şi e arestat. Acum apare din semi-neant şi Aspazia Droniuc, vuvuzela de serviciu a procurorilor, mai atenţi parcă la imaginea din presă decît la actul de justiţie. 

După toate acestea, cred că pot să-mi imaginez aparatul de justiţie ca pe o ciudată şi dresată caracatiţă cu carte de muncă şi pensie specială: da, majoritatea îşi face treaba, stă în praful dosarelor nopţi tîrzii, caută în arhive legile lui peşte din '90. Dar sunt câteva tentacule care răspund la un creier separat, la stimuli bine pregătiţi – şi de aici justiţia selectivă, cea care urmăreşte şi alege victima şi care s-a obişnuit să creeze propriile news- alert-uri.

Dacă peste ani ai afla că arestarea lui Apostu a beneficiat de un “management” special, te-ai mira?

Eu nu.

Sabin Gherman