Vine Apocalipsa! Cum procedam?

Cand vine vorba de sfarsitul lumii ori alte nenorociri, fiul meu devine brusc interesat. Ca e vorba de emisiuni, documentare sau filme cu subiecte apocaliptice ori post-apocaliptice, de dezastre ori catastrofe, de cutremure, eruptii vulcanice ori inundatii devastatoare, lasa totul deoparte si e numai ochi si urechi.

Un interes usor maladiv si putin macabru, cu atat mai mult cu cat, ecologist convins, dar si fatalist pana in maduva oaselor, crede cu tarie ca sfarsitul lumii asa cum o stim noi este foarte aproape si ca, daca acest lucru nu se va intampla din cauze galactico-universalo-spatialo-astronomice cum ar fi alinierea planetelor sau ciocnirea Pamantului cu vreun asteroid ori vreo cometa, aceasta se va produce, oricum, din cauza propriei noastre ignorante si a lipsei noastre de respect fata de planeta si natura. (Pe cuvant, pe mine ma si sperie cateodata, la varsta lui aveam cu totul si cu totul alte preocupari!)

In fine, cel mai recent subiect pe tema asta este cel legat de cometa Elenin. Tot asa, ceva nasol, ori o aliniere cu efecte catastrofale, ori ceva gaze toxice din coada ei pe care o sa le inhalam ca pe etno-botanice, ori o ciocnire sinonima cu Apocalipsa. Ceva de rau, in orice caz. Iar chestia asta urmeaza se sa intample zilele urmatoare, mai exact fix in 25 septembrie.

Sunt aproape convins ca nici daca m-ar lovi un nimicitor atac cerebral ori daca m-ar pune la pamant un infarct, ce mai incolo si incoace?, nici daca as pica lat langa el, nimeni si nimic nu i-ar putea distrage atentia atunci cand vine vorba de cometa Elenin. (Cu atat mai putin temele de facut si lectiile de invatat pentru a doua zi la scoala.)

Sigur, trag si eu cu urechea mai mult ca sa-i fac pe plac, dar mai ales pentru ca mai apoi  sa dezbatem empirico-stiintific “ce si cum” o sa se intample (sau nu), “ce si cum” o sa fie (sau nu), facem scenarii si ne lasam imaginatia sa o ia razna.

Ceea ce poate fi extrem de amuzant si constructiv, dar nu mai putin surprinzator si nelinistitor pentru ca, iata, realizez - si fiul meu odata cu mine! - ca, in cazul unei catastrofe, de orice fel si de orice amplitudine ar fi aceasta, ar fi complet neajutorat. Si-mi spune: „Pe bune, tata, facem o gramada de materii fara rost, din care ori nu intelegem nimic, ori, sunt convins, nu o sa ne ajute la nimic toata viata. Si, la o adica, in caz de ceva, daca n-am bricheta sau chibrituri, nu stiu sau nu-s in stare sa aprind un foc.”

Sigur, incerc sa-i explic ca „scoala” nu inseamna doar sa inveti sa citesti si sa scrii, sa stii sa aduni, sa scazi, sa inmultesti si sa imparti, ca fiecare materie, chiar daca ii pare inutila, are rolul ei, in primul rand acela de a-i modela creierul si de a-i dezvolta gandirea.

Dar nici nu pot sa nu-i dau dreptate. Caci nu zice nimeni sa transformam scolile in tabere de cercetasi sau lagare de supravietuire, dar mi s-ar parea cat se poate de corect, logic si normal sa-i invete cineva cum se face un foc, cum poti sa faci apa potabila dintr-o baltoaca, cum sa pescuiesti fara undita sau cum deosebesti o ciuperca buna de una otravitoare.

Ca, uite, azi-maine ne loveste asteroidu' ori cometa toate mall-urile si supermarket-urile si, daca avem norocul sa scapam, va trebui sa scormonim prin paduri dupa ciuperci, radacini si tot felul de goange comestibile. Ca altfel, ironia sortii: sa supravietuim dupa marea bubuiala si sa dam coltu' pentru ca mancam ciuperci la care le stim denumirea in latina, dar nu stim ca sunt bolunde.

Cristian Bara