Despre latinitatea noastră rentabilă

Scrie o gazetă italienească din Liguria: „Ce-ai face cu un salariu lunar de 16.000 de euro?”. Jurnaliştii fac un sondaj pe străzile Genovei şi surpriza dă roade: tinerii încep să viseze călătorii, căsătorii din dragoste şi trai la Londra. La sfârşitul articolului: 16.000 de euro pe lună reprezintă salariul unui parlamentar italian, alesul trans-ideologic care n-a fost în stare să strunească criza din Cizmă.

În Romania, un deputat din şapte ia, în medie, aproape 5 milioane de euro de la stat, iar un senator din cinci ia câte 1,5 milioane, arată o anchetă publicată de Emilia Şercan pe cursdeguvernare.ro. Adică aleşii fac afaceri bune cu statul care ne cere mai mulţi şi mai mulţi bani pentru supravieţuire.

Pe de o parte, ar fi bine să te enervezi şi să blochezi măcar cabinetele celor ce fac profit din sărăcia ta. Mergi cu zece prieteni, două-trei pancarte şi nu-l laşi să intre la audienţe. Suni presa, care adoră subiectele astea şi face breaking-news din orice. Apoi faci o mişcare civică, te implici în campania electorală şi electrocutezi exact acolo unde doare mai tare: la scorul partidului. Şi se face dreptate, doar că dreptatea asta nu prea contează şi nu-i la noi minune care să ţină mai mult de trei zile.

Pe de altă parte, şi tu şi eu am obosit. Ne mai răcorim pe facebook sau la un cafei nelămuririle şi gata. Unii îmi scriu că s-o las mai moale cu lipsa revoltei, că tot asta e soluţia. Că dacă nu acum nu ne implicăm, va fi rău pe termen lung.

Şi în timp ce România şi Italia trăiesc amândouă spasmele austerităţii, ţările din Nord angajează şi români şi italieni, pe bandă rulantă: Danemarca ne aşteaptă la căpşuni, Norvegia a trimis o întreagă listă de calificări în sudul Europei, spitalele din Suedia au emisari la Cluj în fiecare lună.

Dacă te uiţi la o hartă a productivităţii de pe continent, cam de la nemţi în sus, în Nord, începe traiul corect. E drept, noi, sudicii, „sudiştii”, mai facem mişto de ei şi bombănim ritos că acolo sunt oameni reci, că unul nu te-ar ridica de pe stradă de cazi, că aia nu-i viaţă. Ne mândrim cu petrecerile noastre de trei zile, cu bronzul pielii noastre de vară, cu ospitalităţile noastre gureşe.

Numai că tot la Mercedes visăm când creştem mari – asta rămâne garanţia succesului public.

Mai trebuie spus că salariul parlamentarului italian e unul din cele mai mari din Europa, că Italia e în pragul falimentului din cauza datoriei publice imense. Şi că România e cea mai întârziată ţară din UE, atât la atragerea fondurilor europene, cât şi la debirocratizare, servicii publice de sănătate sau sistem de învăţământ.

Şi-atunci cine explică vasele astea comunicante dintre performanţă şi răsplată? Şi noi şi ei ne bazăm pe statul norocos, mereu căzut pe stradă şi mereu ridicat, pe gratis, de trecătorii patriilor noastre. L-am ridicat şi l-am oblojit şi am plătit şi doctori şi spitale ca să-l vindece. I-am dat impozite şi taxe peste taxe, ca pe batoane cu proteină. L-am perfuzat cu aspiraţii şi visări.

Poate vine vremea când musai să ne răcim şi noi un pic. Poate că indiferenţi dacă am fi cu nevoile statului sudist, ar sta şi el pe propriile picioare. Ne-ar fi recunoscător poate, şi în sfârşit dreptatea noastră ar conta; şi minunile noastre bune n-ar mai dura numai trei zile,
ca petrecerile de odinioară.

Sabin Gherman