Mai rău de atât nu se poate! Ba se poate!

Cu ceva ani în urmă, cu destul de mulţi ani în urmă, eram un tip optimist. Eram verde, probabil că vârsta ori vremurile mă făceau să văd totul în roz deşi, fără îndoială, nici atunci nu mergeau toate ca pe roate, nici atunci nu era totul perfect. Multe erau anapoda sau cu fundu-n sus. 

Reuşeam să văd, întotdeauna, jumătatea plină a paharului şi să trec mai uşor peste ceea ce consideram a fi la vremea respectivă „probleme”. Acum mă şi apucă râsul când mă gândesc ce „probleme” aveam atunci.

Nu intrau la categoria „probleme” - sau intrau extrem de rar! - plata cheltuielilor de bloc, a facturilor la gaz, curent sau apă, a facturilor la telefon, tv cablu sau internet, şi nu intram în panică atunci când trebuia să fac un plin de benzină sau să-mi schimb cauciucurile la maşină. Cu atât mai puţin îmi făceam griji dacă beteşugurile mă trimiteau la farmacie sau la vreun consult medical de specialitate.

Adevăratele probleme erau, mai degrabă, de tipul „ai uitat să iei pâine!”, nu de tipul „vezi că nu avem bani de pâine!”. Iar singurele situaţii de criză în familie erau cele declanşate de alegerea destinaţiei unde urma să ne petrecem concediul. (Ei, din punctul ăsta de vedere, trebuie să recunosc, nu mai am nicio problemă pentru că nu am mai fost în concediu cu familia de vreo trei ani încoace.)

Lucrurile au început, uşor-uşor, să se împută, cam de când idilicul roz a început să se transforme în portocaliul politic. Aşteptam cu optimism şi speranţe ziua de „mâine” pentru ca 24 de ore mai târziu ea să devină cea mai mizerabilă zi de „ieri”. Și, invariabil, că doar român sunt şi eu, îmi ziceam: „Ei, bine, gata! Mai rău de atâta nu se poate!” A doua zi, tot şi toate îmi demonstrau cinic că, ba da, se poate şi mai rău, se poate şi mult mai rău. Pare că nu există un nivel maxim pe care starea de rău poate să îl atingă  în ţara asta. Fiecare maxim istoric al stării de rău este depăşit chiar în ziua următoare. 

Din optimistul incurabil am devenit un pesimist notoriu, iar vremurile care se anunţă nu-mi dau speranţe că ar urma să trec pe plus la capitolul psiho-pupu. Situaţia este albastră, iar viitorul, cu certitudine, negru. Asta ca să rămân în acelaşi registru cromatic.

Anul a început furtunos. Majorarea accizelor la motorină şi stabilirea noului curs de schimb al euro au generat scumpirea carburantului. Gazul s-a scumpit cu 5%, curentul cu 2,5%, iar în anumite situaţii taxele şi impozitele pe clădiri pot fi mai mari cu 300%.

Logic, urmează să se scumpească tot, de la pâine la chiloţi şi de la scobitori la prezervative.

Nici cu sănătatea nu va fi de glumit. Dacă va fi să mă lovească vreo boală, atunci mă rog să mă lovească una eficientă, rapidă, scurtă şi incurabilă, căci altfel e posibil ca pentru o simplă răceală, un consult, două injecţii şi trei pastile, să plătesc până  mor de bătrâneţe, din cauze naturale. Casele de asigurări de sănătate publice vor dispărea, iar locul lor va fi luat de casele private care se interpun între CNAS şi funizorii de servicii medicale. Complicat şi, cu siguranţă, foarte scump. Spitalele se vor transforma în societăţi comerciale care vor funcţiona pe baza mecanismelor economice: cerere-ofertă, profit-pierderi, performanţă-faliment. Îmi e destul de clară imaginea celor care vor putrezi în faţa spitalelor pentru că nu-şi permit o asigurare medicală privată decentă.

E clar, trăim vremuri căcănii. Dar nu cumva să îndrăzniţi să spuneţi că mai rău de atât nu se poate! Că se poate!

Cristian Bara