De ce nu mă sună ai mei

Ai observat?: ne-am luat frigidere cu buletinul, plasme şi ne-am văruit casele. Şi cu toate astea colindătorii sunt mereu mai puţini, chiar prietenii te colindă după un telefon înainte, să nu deranjeze.

Cozonacii i-am adus de la soacră-mea, la fel şi colacii înnălbiţi cu făină tri nule, de la mama oala cu sarmale. Mătuşa mi-a pus discret o spinare afumată în portbagaj, unchiu-meu vinul din strugure-strugure, fără zahăr.

Nu-s mai copilul sau nepotul lor încă de mai demult, de când m-am mutat la oraş. De la mine aşteaptă ştirile cu Boc, dacă bine-i că se micesc pensiile sau ba, dacă Apostu e vinovat cum spun procurorii. 

Navetez de două ori pe lună între două lumi şi acasă spun tot atunci când plec spre părinţi. 

Înainte de Crăciun am fugit la ţară numai pentru parfumul ăla puhav, de plăcerea de-a întâmpina în antreu ţiganii cu ceteri şi acordeoane şi de curiozitatea aspră: da' colinda asta de unde o ştiţi? Ei nu sună niciodată înainte, cum să te deranjeze colinda, ce, eşti păgân?

Parcă retrăim filmul ăla cu peisaje faine, Avatar. Avem încă o lume în care să ne retragem, aia despre care citim în revistele pentru corporatiste nemăritate. 

Îmi aduc aminte mereu de Sărbători de toate cele care nu-mi plac în Europa, de identitatea plastifiată, expoziţia de norme, principii şi aspiraţii, de toţi ai mei rămaşi în afara statisticilor oficiale. Mă enervează cumplit că retrăim, în Transilvania, aceleaşi drame de după '918: în loc să valorizăm binele din noi, importăm cumplit de cuminţi. 

M-aş bucura dacă ţara asta ar da, şi României şi Europei, câte ceva din străvechiul ei. Să-i luăm plămada dumnezeiască şi să-i putem împărţi rosturile dincolo de armonia demo din tratatele care ne leagă. Ştii ce-i frustrant?: doar noi nu vedem frumuseţile de lângă casele noastre. Am cam uitat să ne placă ardealurile şi mirosul lor de pită de casă. 

Acasă, la ţară, acolo mai rezistă câte ceva din vechea Transilvanie. Acolo se ascultă muzică de pe câmpie sau moţească şi cum ştim noi de Michael Jackson sau 50 Cents, aşa şi ai noştri de Valeria Peter Predescu sau Bocşa. 

Mai avem un pic şi le-om pierde şi pe astea, turişti aglomeraţi în mall-uri. 

M-am întors în 25 decembrie înapoi în Cluj, am tăiat trei butuci şi-am făcut căldură şi-am aprins focul în şemineu. Doctoriţa de vizavi mă întreabă de ce oare n-am avut colindători anul ăsta, mai veneau trei-patru trupe de moldoveni mai an. În casă-i o curăţenie sterilă şi fixă, tai un colăcel de la soacră-mea şi întind untul. Nevastă-mea pune cd-ul cu Hruşcă, kinderii-s la ţară, stăm pe net să vedem dacă ninge ori ba. 

S-ar putea să vină nişte prieteni pe la noi, la fel de buimaci. Bem un vin fiert, povestim, lumini de foc aprind păreţii. Toţi avem telefoanele lângă noi, pe masă:

părinţii însă nu ne sună, să nu deranjeze.

Sabin Gherman