De ce sunt germanofil

Citesc în The Times o analiză: pentru binele zonei euro, spune editorialistul Anatole Kaletsky, ar trebui să “scăpăm de Germania”. Ideea e că înverşunarea cu care nemţii ţin de politicile de austeritate duce Uniunea şi zona euro la o adâncire a crizei. Ideea non-austerităţii nu e originală – şi Roubini spune asta.

Numai că în contextul european, eu cred că nemţii au dreptate.

Următoarea criză, spun analizele Universităţii din Freiburg, va fi mult mai puternică decît trăim acum: obligaţiile sistemelor publice de pensii din 19 ţări ale UE faţă de contributorii şi pensionarii actuali se ridică la 30.000 miliarde euro, adică de cinci ori datoria publică brută totală. Situaţie nesustenabilă, care impune măsuri urgente. 

Uniunea Europeană încă nu se gândeşte la asta, Cameron şi Monti şi grecii încă mai cred în consum ca pivot al redresării. Nemţii calculează altfel: cât produci, atâta mănânci. Un fel de plapumă întinsă pe patul lui Procust.

Pentru Germania nu e o nouă istorie – au mai trecut prin asta în anii 20, cînd – deşi europenii sărbătoreau anii de aur după dictonul “trăim puţin şi moartea-i veşnică” şi descopereau entuziaşti joie de vivre – nemţii aveau o datorie de război de 132 de miliarde mărci aur. O singură dată au întârziat cu rata (undeva la 24 de milioane) şi trupele franceze, italiene şi belgiene au ocupat Ruhr-ul – şi-au plecat abia după doi ani. Urmarea: ca să strângă banii datoraţi, finanţele germane au emis, aşa cum face lumea întreagă acum – obligaţiuni de stat, că populaţia era oricum cocoşată de taxe. Urmarea ailaltă?: s-a intrat în cea mai neagră spirală inflaţionistă: în octombrie 1923, un dolar era cotat la 25 de miliarde de mărci. În noiembrie, s-a atins un curs de 4.200.000.000.000 de mărci pentru un dolar. 

Un ziar care costa 6.000 de mărci dimineaţa, costa seara 130.000 de mărci. 

Să ne imaginăm asta - noi, cei care tremurăm că ajunge euro la 4,5 lei. Dar tot nemţii au trecut la reformă şi în doi ani marca era iarăşi ce-a fost. În cinci ani, Germania era iarăşi printre marile economii ale lumii. (Sigur, cu Hitler cocoţat în vârf, dar nu el făcea politicile monetare ale Reichsbank). 

Eu nu cred că mai putem trăi din împrumuturi. Pe de o parte, speculaţiile nu mai aduc plus-valoare, pe de alta, statele plătesc şi ele pentru o altfel de spirală: cea birocratică. Nu doar în România numărul funcţionarilor e imens faţă de nevoile actuale. Eşti în epoca plăţilor online şi tu angajezi ştampile cu două mîini şi două picioare, care fac treaba unui laptop sau a unui smart phone?

Reformarea statului nu din consum se va face şi nici din plăţile eşalonate ale unui New Deal: şi aici nemţii vin cu filosofia sănătoasă a productivităţii. Pentru că, dincolo de analize şi strategii, nici un premiant Nobel nu pare încă să accepte simplitatea muncii în sine, a faptului onest că dacă o mie de şaibe pe zi trebuie să produci, apoi musai o mie să fie.

E de văzut dacă nemţii vor putea impune asta Europei, sau dacă, încântată de sclipiciul inutil şi gureş din jurul ei, Europa va reveni la anii ei de aur, 

incapabilă să facă o mie de şaibe pe zi, 

incapabilă să înţeleagă de ce o germanie întreagă pleacă dimineaţa la lucru. 

Sabin Gherman