În weekendul ăsta am fost un prost

Sâmbătă a fost tata pe la mine. Discuţii, una-alta, hai să bem o cafea în oraş, da' cum îi pe la voi la ziar, îmi place Transilvania L!VE asta, e altceva, îi de-a noastră - chestii dintr-astea.

Îmi spune apoi că am cearcăne, io mă dau important şi-i spun da, că-i mult de lucru, ospătarul ne-aduce cafeaua, îi mai spun câtă treabă am şi cum nu-mi văd capul, cum mă isterizez la birou. Tata m-ascultă, lîngă piciorul meu e o monedă de 10 bani, mă uit la ea şi continui să-i vorbesc, apoi într-o doară dau moneda mai departe cu vârful bocancului, se apleacă, o ia şi dintr-o vorbă îmi spune tata: te cred că ai mult de lucru; da' încă nu eşti destul de obosit. 

Altceva nu mi-a spus. A aşezat doar cu grijă moneda pe masă şi a lăsat-o în faţa mea şi mare lucru de-atunci nu i-am mai spus. Pe la patru l-am dus la autogară.

Să scriu despre asta sau nu? Dacă mă gândesc bine, cu moneda aia lovită din vârful bocancului de firmă, n-am voie vreme bună să mă declar obosit. 

Şi dacă peste tot se întâmplă aşa? Dacă exact asta facem fiecare, începând de la guvernant la talpă? În zburătăcirile noastre dacă e o grămadă de oboseală aiurea?

Dacă te uiţi pe harta autostrăzilor, din pix avem destule. Linii galbene, roşii, verzi brăzdează toată România. Urcă-te însă în maşină şi în afară de vreo trei bucăţi de şosea ca lumea nu ai. La fel se întâmplă şi dacă citeşti Constituţia: într-o zi cînd ai un pic de timp citeşte-o pe îndelete. 

În proiecte scrise că suntem cei dintâi la toate. Am scris legi despre o ţară perfectă, din mintea noastră: învăţământ gratuit, acces la sănătate, egalitate în faţa legilor sau dreptul la trai decent. Acum uită-te pe stradă. Calculează cât te costă şcoala copiilor sau ce-a însemnat ultima dată spitalul pentru tine sau neamurile tale.

Cred, ca şi tata, că încă nu suntem obosiţi îndeajuns. Da, stăm zece şi doişpe şi paişpe ore la serviciu. Da, ne isterizăm că nu ies cifrele, că graficele ajung la podea. 

Suntem la fel de obosiţi ca occidentalii pe care-i invidiem. Vorbim despre ei ca despre zei mărunţi ai zilelor noastre, încântaţi că acolo primeşti restul până la ultima centimă. Dar bocancii tăi, la fel ca şi ai mei, mătură mai departe moneda de zece bani, o ştii şi tu. 

Ştii care cred că-i baiu'? Marile proiecte ale celor douăzeci de milioane încă nu sunt şi proiectele personale ale fiecăruia, e o semantică statică din care nu iese mare lucru - şi degeaba duminică mi-am băut cafeaua exact la aceeaşi masă unde băusem cu tata, m-am uitat după moneda de zece bani discret, m-am aplecat şi sub masă până la urmă -

o luase un om mai obosit şi mai deştept decât mine.

Sabin Gherman