La Băse vine un arab

Ai văzut ce haloimăs e în toată ţara cu demisia lui Arafat. Pe de o parte, omul spune că serviciile de urgenţă vor deveni un srl – cine are bani să-şi cumpere sănătate, are sănătate, cine nu, negociază cu cu popa şi cu groparii.

Pe de altă parte, preşedintele Băsescu contraatacă şi spune că de fapt SMURDul e o structură militarizată şi n-are cum să intre în privatizarea de care vorbesc criticii noii legi a sănătăţii.

Nu sunt specialist, n-am cum să dau dreptate unuia sau altuia şi oricum nu ăsta e rolul meu. Başca dilema: Arafat e cel care a construit poate singurul sistem eficient din ceea ce înseamnă sănătate. Traian Băsescu, cu toate ale sale, încearcă după două decenii să pună la loc reforma care acum ne arde la degete (dacă vreţi puteţi să mă înjuraţi, asta cred eu).

Voi vorbi deci ca pacient. Ca unul care, Doamne fereşte, ajunge la spital şi înainte de a cădea de pe targă îşi pune repede-repede în plăsuţă punga cu aspirină, faşă sterilă şi două-trei seringi cumpărate de la chinezi. Asta după telefoanele de rigoare, de căutat vreo pilă. Pot fi în 1990 sau în 2012, decorul e acelaşi.

Ce, nu-i aşa? 

E un paradox în ţara asta: indiferent de ce s-ar întâmpla, românul zice: „sănătoşi să fim, că le-om duce pe toate”. Şi exact de sănătate nu-i în stare să aibă grijă. Costul muncii e cel mai mare din toată Europa – şi vrem să creştem industrie şi agricultură şi educaţie cu oameni bolnavi.

Numai în România am văzut pe toată lumea cu pastila în poşetă sau în buzunarul de la piept: fă mâine un experiment: du-te la serviciu şi dă un semn: „tulai, ce mă doare capul”. Sau stomacul. Sau ficatul. Şi-o să vezi că cel puţin jumătate dintre colegi au în sertar farmacia potrivită: care cu antinevralgic, care cu Nexium, care cu Spirulină şi Omega 3. 

Oamenii importanţi ai acestei ţări iau Magne B6. Profesorii – rudotel sau distonocalm, funcţie de chenzină. Medicii se tratează singuri, la fel ca pescarii care trăiesc doar din pescuit, cu tot felul de plante uscate şi ceaiuri.

Eu aş vrea un guvernant care despre asta să-mi vorbească. Să supună România la un test de stress, aşa cum au făcut cu băncile. Apoi să calculeze cinstit de ce trebuie să plătesc atât de mult doar pentru că m-am născut aici şi nu în Austria. Sau în Ghana. Un fel de dobândă pe partidele de sex ale strămoşilor mei, că alt loc de tăvăleală decît spaţiul carpato-danubiano-pontic n-au găsit. Fraierii. Şi acuma las io banii pe noptieră.

În 90, cu o încântătoare îngrijorare, Pleşu declama că o urgenţă e cultura. Atunci am crezut că vrea mai multe fonduri pentru România Literară sau Universul literar. Că vrea să tipărească tot felul de cărţi. Lumea îl asculta mirată, la coadă la Assos sau la suc albastru, de dozator. 

Abia acum se vede că lipsa culturii ne-a însingurat. Că prea puţini dintre noi au cultura afacerilor, cultură civică. Părem uneori o haită de douăzeci de milioane şi nu unul câte unul, din român în român, de la 1,2,3,4,5 pînă la 20 de milioane. Am ieşit la pensie şi la 42 de ani – îţi aminteşti, Petre Roman? - şi ne mirăm că acum umblăm cu pastilele după noi, ca bătrânii.

Şi-i un paradox spurcat: după ce ne-au învăţat că nu-i bine să ne doară şalele de la muncă, am ajuns să trăim într-o ţară bolnavă cu capul.

Sabin Gherman