Miracolul sârbo-muntenegreano-croat în sport

Nu am mai scris de ceva vreme, de ceva foarte multă vreme, despre sport. Despre sportul românesc, mai exact. Motivele? Multe și mărunte dar, în primul rând pentru că sportul românesc mi-a oferit de-a lungul ultimilor ani din ce în ce mai puține motive să o fac.

În lipsa performanțelor (cu tot mai puține excepții de la un an la altul!), sportul românesc a devenit un imens tabloid. Obscen, murdar, septic. În lipsa unor soluții, dar în speranța unor audiențe ori ratinguri mai mari, mass media, în totalitatea formelor sale, au mutat centrul atenției din arene în cluburile de noapte pe care le frecventează fotbaliștii și din sălile de sport sub fustele pițipoancelor aspirante la statutul efemer de „prietenă-de-fotbalist”. Spectacolul sportiv, - sau, mai exact, lipsa cu desăvârșire a acestuia! - a fost înlocuit cu bârfa obscenă, cearta de mahala și scandalurile stupide între Becali și toată lumea, între Tanda și Manda, între X și Y, între Pic și Poc, între Nimeni și Nimeni. 

Au apus vremurile când România era o forță în handbal, în fotbal, în polo, în rugby ori în tenis chiar, în canotaj, în boxul amator, în atletism, etc., etc., etc. Nici măcar în gimnastică nu mai suntem chiar-chiar ce am fost odată. Au apus vremurile când lumea întreagă se uita la noi cu un amestec de invidie și admirație, încercând să afle cheia succesului românesc în sport. Nu știu dacă lumea asta întreagă, ori măcar parte din ea, a descoperit-o, cert este că noi am pierdut-o, pare-se definitiv. 

Iugoslavia nu a fost una din marile forțe ale sportului mondial. Iugoslavii erau cu baschetul, cu polo-ul, cu handbalul mai mult sau mai puțin, cu fotbalul din când în când. Ei, și cam atât. Dar au avut tot timpul acea fibră genetică de calitate, de luptători. Au avut parte de un război absurd și sângeros și, exact când nimeni nu le mai dădea nici o șansă să revină, cu atât mai puțin în sport, așa dezbinați cum le-a hotărât mai mult alții soarta, fac miracole pe arenele sportive. De necrezut dacă stai să te gândești că, nu cu foarte mulți ani în urmă, țările fostei Iugoslavii erau o nesfârșită ruină, cu săli de sport, stadioane și arene sportive rase de pe suprafața pământului. 

Dulce este, însă, gustul răzbunării... Căci, iată, dacă marea Iugoslavia concura în competițiile sportive din postura unei singure țări, astăzi, micuțele Serbia, Muntenegru, Croația și chiar Bosnia au devenit adevărate forțe în sport. Croația este calificată la EURO 2012, Muntenegru a pierdut, dramatic, finala campionatului european de polo, iar Serbia... Ce să mai zicem de Serbia? A câștigat finala CE de polo (tocmai) în dauna Muntenegrului, a pierdut la mare luptă finala campionatului european de handbal cu Danemarca, după ce trecuse în semifinale (tocmai) de Croația, iar Novak Djokovic a câștigat, după una dintre cele mai frumoase și disputate finale de Grand Slam, Open-ul Australiei. Toate aceste mari performanțe în decursul câtorva zile.

Peste noi nu a trecut niciun război (Doamne ferește!). Mai mult decât atât, s-au construit zeci de săli de sport, am tăiat panglici la piscine, am inaugurat, numai anul trecut, trei stadioane...

Iar noi, an de an, nu facem altceva decât să sărbătorim nu-știu-câți-ani de la câștigarea Cupei Campionilor Europeni de către Steaua, la Sevilla, în 1986.

Cristian Bara