Metallica 3.0

Trupa care a împărţit dreptate tuturor, îmbrăcând rock-ul în metal dur, împlineşte 30 de ani. Nu vorbim despre oricine, ci despre cea mai influentă formaţie a ultimelor trei decenii. 

O aniversare de 30 de ani este ocazia perfectă pentru o petrecere monstru alături de fani. Pentru că ei sunt cei care au ţinut motoarele Metallica turate, chiar şi atunci când membrii trupei nu au mai găsit în ei dorinţa de a merge mai departe. 

Ce înseamnă, în aceast context, „monstru”? O săptămână întreagă alături de Metallica în Bay Area, SUA, şi patru show-uri în San Francisco, în 5, 7, 9 şi 10 decembrie. 

„Aceste spectacole unice vor include invitaţi şi evenimente speciale, piese rare şi toate lucrurile obraznice pe care le-ai putea aştepta de la Metallica”, se arată pe site-ul trupei. 

„Sunt mulţi care spun: O, am ştiut că Metallica va fi cea mai tare trupă din lume încă de când i-am auzit prima dată, în 1983, sau ceva de genul ăsta. Dar asta este o prostie. Nimeni n-a ştiut. Eu mă gândeam că maxim vor fi varianta americană a Motorhead. Ei au continuat să crească şi să depăşeacă aşteptările oricui. Uimitor!”, a declarat pentru tgdaily.com KJ Doughton, care conduce primul fan club Metallica şi care a scris „Metallica Unbound”, singura biografie autorizată de membrii trupei. 

Început de poveste

Recent, artiştii americani au primit încă un motiv de sărbătorit: cititorii celui mai bine vândut săptămânal de rock din lume, „Kerrang”, au declarat Metallica cea mai influentă trupă a ultimilor 30 de ani. 

Ce este în spatele acestui titlu? În anii ’80, când părul lung şi ideile mărunte dominau heavy metal-ul, amestecul de creier şi cărniţă pe care l-a adus Metallica a dat genului o mult necesară greutate, scrie revista „Rolling Stone” în biografia dedicată americanilor. Într-o vreme în care metalul se ţinea departe de război, cenzură şi alte asemenea sensibilităţi politice, Metallica a început să cânte tocmai despre asta, insistând asupra versurilor, cu ritmuri obsedante ca cel din „Enter Sandman” care au devenit adevărate anateme ale rock-ului. 

Fanii au răspuns în turmă, cumpărând şase milioane de copii din cel de-al cincilea album al trupei, „Metallica” (1991) şi transformând LP-urile anterioare în discuri de platină. În timpul procesului, veşnic încruntatul chitarist James Hetfield a devenit nu doar eroul celei mai mari frăţii de inadaptaţi - metaliştii suburbani - dar şi un lider de trupă şi autor de texte respectat de critică. Metallica şi-a încheiat prima decadă ca cea mai bine vândută trupă de rock a anilor ’90.

Motorul unui vis

Hetfield şi Lars Ulrich au venit din lumi diferite pentru a fonda Metallica în suburbiile Los Angeles-ului, în 1981. Hetfield senior, proprietarul unei companii de camioane şi soţia lui, cântăreaţă de operă l-au crescut pe James în spiritul strict al religiei Christian Science. 

Provenind dintr-o familie daneză recent stabilită în America, Lars visa să devină tenisman profesionist, ca tatăl său, Torben Urlich. Cei doi adolescenţi nu aveau în comun decât interesul pentru muzica britanicilor de la Motorhead. După ce i-au cooptat în trupă pe chitaristul Dave Mustang şi basistul Ron McGovney, ei au început să scrie piese şi să înregistreze casete demo. 

Un an mai târziu Clifford Lee Burton l-a înlocuit pe McGovney, pentru ca în 1983 Kirk Hammet să-i ia locul lui Dave Mustang (dat afară din trupă pentru abuzul de substanţe ilegale, el a fondat ulterior o altă trupă mare de heavy metal: Megadeth).

După ce au dat naştere unui cult solid între fanii care nu se puteau identifica cu băieţii drăguţi din pop-metalul vremii, precum Van Halen şi Bon Jovi, Metallica s-a impus prin cântece complexe şi sofisticate cu versuri serioase, care reflectau obsesiile tinerilor legate de furie, disperare, teamă şi moarte. 

Piesele lor puneau întrebări profunde legate de dreptate şi pedeapsă, dependenţa de droguri, nebunie şi violenţă politică. 

Albumul de debut „Kill 'Em All” este o anarhică purificare a sufletului cu piese precum "No Remorse", care critică nebunia războiului şi "Seek and Destroy", care vorbeşte despre nepăsarea faţă de violenţa de pe străzi. 

Două momente negre

În 1986, autobuzul de turneu al Metallica a derapat pe un drum îngheţat din Suedia. Clifford Lee Burton a murit, iar ceilalţi membri au făcut o pauză destul de mare înainte de a se regrupa, cu fostul basist al trupei Flotsam and Jetsam, Jason Newsted. 

Stilul mai solid al acestuia a adus densitate şi consitenţă sound-ului Metallica, contribuind la succesul masiv al formaţiei de la finalul anilor ’80 şi începutul decadei ’90. 

În 8 august 1992, Metallica a trecut razant pe lângă o altă tragedie: din cauza unei greşeli a pirtotehnistului trupei, James Hetfield a luat foc în timpul concertului de pe Olympic Stadium în Montreal. 

Hetfield a suferit arsuri de gradul doi şi trei dar s-a recuperat complet. Metallica şi-a petrecut următoarea perioadă fără apariţii semnificative în topuri, astfel că locul 29 obţinut cu albumul „Master of Pupets” în 1986 a venit oarecum ca o surpriză. 

Următorul EP, „Garage Days Re-Revisited”, o colecţie de cover-uri după diverse trupe de punk şi metal, inclusiv Killing Joke şi Misfits a ajuns chiar un loc mai sus, în 1987.  

Primul album de top 10 al trupei a fost „...And Justice for All”, care a ajuns pe locul şase în 1988 (piesa „One” a intrat pe locul 35 în Top 40). Videoclipul său izbitor include imagini din adaptarea pe marele ecran a romanului „Johnny Got His Gun”, care spune povestea unui veteran din cel de-Al Doilea Război Mondial căruia i-au fost amputate toate membrele. 

Începutul dominaţiei

După o pauză de trei ani, mult aşteptatul „Metallica” (a.k.a. „Black Album”) a intrat în topuri pe locul 1. Albumul conţine o colecţie de hituri, între care "Enter Sandman" (numărul 16), "The Unforgiven" (numărul 35) şi "Nothing Else Matters" (numărul 34). 

Primul album live al Metallica, „ Live Shit” (care a urcat pe locul 26 în 1993), a fost înregistrat în 1993, în timpul celor patru concerte susţinute în Mexico City.

În 1994 Metallica şi-a dat în judecată propria casă de discuri, Elektra, încercând să scape de un contract care limita veniturile trupei la un procent de 14% din drepturile de autor. Disputa a fost tranşată de Curte, contractul cu casa de discuri fiind anulat. 

Între timp, Metallica a sesizat schimbările din peisajul rock condesate de Nirvana şi, în 1996, a încrecat un sound alternativ, trecând de la versuri despre sânge şi bărbăţie la influenţe non-metal. 

Rezultatul a fost „Load” (care a ajuns la rândul său numărul 1), pe care se regăsesc alte câteva piese tranformate rapid în hit: "Until It Sleeps" (numărul 10), "Hero of the Day" (numărul 60) şi "King Nothing" (numărul 90). Membrii trupei s-au gândit să-şi schimbe şi imaginea: şi-au tăiat părul şi l-au angajat pe controversatul fotograf Andres Serrano (faimos pentru lucrarea sa intitulată „Piss Christ” - un crucifix din plastic scufundat într-un pahar cu urină) să facă abstracta copertă a albumului, care reprezintă un amestec de sânge şi spermă. Nu toţi fanii au fost mulţumiţi.

Relaţie furtunoasă

Şi mai multă confuzie a urmat după ce Metallica a apărut în programul festivalului de rock alternativ Lollapalooza în 1996. În anul acela, membri trupei au făcut o oprire surpriză la clubul Whisky-a-Go-Go din Hollywood, pentru cea de-a 50-a aniversare a vocalului Lemmy de la Motorhead, îmbrăcaţi asemenea veteranilor metalului şi cântând un set întreg de piese Motorhead. 

În 1997, Metallica a finalizat piesele rămase după înregistrările pentru Load pentru mai greul „ReLoad” (ajuns şi el numărul 1), cu piese precum "The Memory Remains" (numărul 28) sau "The Unforgiven II" (numărul 59).

În anul următor, Metallica a mai scos o compliaţie de coveruri, „Garage Inc.” (ce a intrat în topuri pe locul 2), pentru ca în 1999 să înregistreze alături de San Francisco Symphony albumul S&M (o abreviere pentru „Symphony and Metallica”).

În 2000, Metallica a pornit o altă bătălie în Justiţie, de această dată împotriva Napster, un popular site de partajare de fişiere de pe care fanii puteau descărca gratuit muzică, fără acordul artiştilor. Membri trupei nu s-a luptat doar cu Napster, ci au cerut şi ca celor 335.000 de fani care descărcaseră deja piese Metallica să le fie interzis accesul la serviciile site-ului. Pentru critici, a fost o strategie care i-a vizat, inevitabil, pe câţiva din cei mai turbaţi fani. 

Însă în ciuda celor câţiva fani pierduţi, controversa a sfârşit prin a umple stadioanele la concertele susţinute alături de Korn şi Kid Rock.

Între mânie şi magnetism

În 2001 Newsted a părăsit trupa, din cauza tensiunii dintre între el şi Hetfield. În acelaşi an, regizorii Joe Berlinger şi Bruce Sinofsky au început să filmeze trupa pentru un documentar, care a fost lansat în 2004 cu titlul „Metallica: Some Kind Of Monster”. 

Filmul este cronica celor mai negri ani din istoria trupei, cînd membri trupei, asistaţi de un psiholog angajat de management, se luptau să-şi învingă demonii şi să ducă la capăt înregistrările pentru albumul „St. Anger” (care în 2003 a intrat pe locul 1 în topuri). Produs cu Bob Rock (care cântă şi la bas), Anger – un efort subţire pe alocuri ca sound a îndepărtat fanii de altădată. Piesa care a dat nume albumului a avut un oarecare succes, aducând trupei un Grammy. 

Alături de noul basist Robert Trujillo (Suicidal Tendencies, Ozzy Osbourne) - a cărei audiţie a rămas înregistrată pentru totdeauna în „Some Kind Of Monster” – Metallica a pornit într-un turneu de doi ani. În această perioadă, singura lor lansare notabilă a fost un cover după piesa „"The Ecstasy of Gold”, pentru albumul tribut „We All Love Ennio Morricone” (2007). (Înregistrarea originală a deschis aproape fiecare dintre concertele Metallica).

După reîntoarcere, metalicii au intrat în studio alături de producătorul Rick Rubin pentru cel de-al noulea album al trupei, care a fost lansat în 2008 sub numele „Death Magnetic”. Vândut în 490.000 de copii în doar trei zile, albumul a marcat reîntoarcerea la vechiul - şi iubitul - sound Metallica. 

Acolo, pe scenă

„Death Magnetic” a debutat pe locul 1 în topuri, făcând din Metallica prima trupă din istoria muzicii cu cinci albume consecutive care au ocupat această poziţie. 

Cum îşi explică membrii trupei succesul? „Suntem egoişti, facem doar ceea ce ne place, iar fanii văd asta din felul în care cântăm”, explica Hetfield. În aprilie 2009, Metallica a fost introdusă în Rock and Roll Hall of Fame, iar în 2010 a cântat - inclusiv la Bucureşti - alături de Megadeth, Slayer şi Anthrax în mega-evenimentul cunoscut sub numele Big Four.

Anul acesta americanii au mai lansat un album, „Lulu”, alături de Lou Reed (primit negativ de critică şi de fani) şi a intrat în studio, pentru un nou album. Agenda pentru anul următor nu este completă, deocamdată, dar cei patru metallici vor cânta, în iunie, la câteva festivaluri mari din Europa: Rock Im Park şi Rock Am Ring din Germania, Download Festival în Anglia şi Nova Rock în Austria. 

Indiferent dacă albumele pe care le scot sunt criticate sau lăudate, nu pot renunţa la scenă. Pentru că acolo, în faţa zecilor de mii de fani care cântă împreună cu ei "Nothing Else Matters", monstrul îngenunchează.

Cele mai frumoase piese

Între fanii Metallica, "Nothing Else Matters" mai este cunoscut şi drept „The Song Where Metallica Totally Sold Out” („Cântecul care a vândut Metallica” – n. red.). James Hetfield şi-a riscat credibilitatea cântând prima sa baladă, dar în final s-a dovedit că i se potriveşte de minune. Internauţii care au ajuns pe the-top-tens.com, un site dedicat industriei de divertisment, au votat cele mai frumoase piese Metallica, iar rezultatul este următorul:

1. Master of Puppets, „Master of Puppets” (1986)

2. One, „...And Justice for All” (1988)

3. Fade to Black, „Ride the Lightning” (1984) 

4. Enter Sandman,  „Metallica” (1991)

5. Nothing Else Matters, „Metallica” (1991)

6. For Whom the Bell Tolls, „Ride the Lightning” (1984)

7. The Day That Never Comes, „Death Magnetic” (2008)

8. The Unforgiven, „Metallica” (1991)

9. The Unforgiven II, „ReLoad” (1997”

10. Creeping Death, „Ride the Lightning” (1984)

Slavă monstrului

Indiferent dacă şti totul sau nimic despre Metallica, "Some Kind of Monster" te va zgudui, spun ziariştii de la BBC despre documentarul lansat în 2004. Filmul surprinde una dintre cele mai dificile perioade din istoria grupului, marcată de plecarea lui Jason Newsted în 2001; certurile continue ale triadei de căpătâi Hetfield, Ulrich şi Hammett, cărora li s-a alăturat în 2003 Robert Trujillo (Suicidal Tendencies, Infectious Grooves, Ozzy Osbourne); problemele cu alcoolul pe care James părea că nu le mai poate rezolva. 

SFÂNTA MÂNIE. Filmul trebuia să fie o radiografie din interior a noul album „St. Anger“ (2003). Spre deosebire de documentare precum „Don’t Look Back“ (despre Bob Dylan) sau „Gimme Shelter“ (despre veteranii Rolling Stones), „Some Kind of Monster“ renunţă la şabloanele rockumentarelor şi scoate la iveală un portret intim al trupei Metallica.

CU TRUPA LA PSIHIATRU. Şedintele de terapie ale psihologul Phil Towle – angajat de managementul trupei cu 40.000 de dolari pe lună pentru a-i ajuta pe artişti să depăşească criza – au scos la iveală certuri insuportabile, uşi trântite, mărturisiri şocante, temeri şi regrete. 

EGO-URI MONSTRUOASE. Lipsa de inspiraţie a lui Hetfield, decizia sa neaşteptată de a părăsi studioul şi de a reveni abia după 11 luni – timp în care a fost la dezalcolizare –, declaraţiile lui Urlich despre scandalul cu Napster, toate arată că „adesea monştrii rockului trebuie să-şi măsoare egourile pe măsură de monstruoase“, scriau aceeaşi ziarişti de la BBC. 

ÎN FAŢA CAMERELOR. „Deşi aparatul de filmat îi urmăreşte neîncetat pe cei patru, „Metallica nu se ascunde niciodata“, scria revista „Time“ la vremea respectivă. Cu toate acestea, nu au fost puţine momentele în care rockerii şi-ar fi dorit să nu mai fie filmaţi. „În fiecare zi îmi doream să le spun regizorilor sa întoarcă camera“, declara Hetfield pentru „Time”.. 

ŞI TOTUŞI. Încercările lor de a rămâne împreună şi dependenţa de provocările reprezentate de filmările pentru documentar au fost două motive suficient de puternice pentru a-i determina pe cei patru să finanţeze chiar ei cu 2 milioane de dolari finalizarea producţiei. 

NU FOARTE MACHO. Să îl vezi pe Hetfield bosumflat, pe Hammett atît de indecis încât te întrebi cum reuşeşte să găsească acordul potrivit sau pe Ulrich exaltând când una dintre picturile din colecţia sa de artă (semnată de street artistul Jean-Michel Basquiat) e vândută cu 5,5 milioane de dolari la o licitatie, sunt tot atâtea amănunte care „dărâmă imaginea macho a trupei“, scria un comentator al moviemartyr.com. 

O REINVENTARE. Cei doi regizori, Joe Berlinger şi Bruce Sinofsky, au surprins în cele peste 1.600 de ore filmate nu doar gesturi, ticuri verbale, hobby-uri sau relaţiile cu propriile familii, ci şi travaliul prin care au trecut cei patru în încercarea de a reinventa Metallica. Rezultatul: „St. Anger“, un album cu un sound total diferit de cel al producţiilor anterioare. 

IMPORTANŢA UNUI PHILL. După terminarea filmărilor, şi implicit a înregistrărilor, cei patru metallici au subliniat impactul pe care l-a avut asupra lor acest tip de colaborare şi mai ales rolul jucat de terapeut. Berlinger şi Sinofsky spuneau într-un interviu din 2004, că „fără jutorul lui Phil, Metallica ar fi putut să nu mai existe ca trupă“.

Între Alchollica şi Beatallica

Din cauza abuzului de alcool, Metallica era numită în anii ’80 – iar James Hetfiled şi Lars Ulrich ştiau asta – Alchollica. Lucrurile s-au schimbat între timp, dar un nou nume cu sonorităţi metalice a apărut pe scena muzicală: Beatallica. 

Nu vă lăsaţi, însă păcăliţi: vocea care cântă să zicem „The Thing That Should Not Let It Be“ nu e a lui James. E „tizul“ său Jaymz Lennfield, iar Hetfield & Co. sunt suporteri declaraţi ai Beatallica, o combinaţie pe cât de imposibilă, pe atât de reuşită între muzica de The Beatles şi Metallica.

Elena Nicolae