Boala cea “dulce”

Pentru o mai bună înţelegere a diabetului, este important să se cunoască mecanismul care furnizează energia vitală. Oamenii au nevoie în permanenţă de energie, pentru a trăi, a se mişca, a vorbi şi a gândi. Chiar şi pentru a dormi, avem nevoie de energie.

Principala sursă de energie a organismului este glucoza. Aceasta are drept sursă digestia zaharurilor şi carbohidraţilor din hrana care o transferă în sânge şi este transportată la celulele din corp. Glucoza care nu este utilizată imediat este depozitată în ficat şi se numeşte glicogen, iar concentraţia ei în sânge se numeşte glicemie. Când glucoza este prea multă în sânge, avem diabet.

De la alimente la glucoză

Energia furnizată de organism provine de la alimentele pe care le mâncăm. Ele conţin o anumită cantitate de glucide, numite şi hidraţi de carbon. Acestea sunt nutrimente al căror element principal este zahărul. În timpul digestiei, ca urmare a procesului de degradare a moleculelor organice, glucidele se transformă, mai repede sau mai încet, în glucoză, principala substanţă zaharoasă a organismului, numită şi zahăr sangvin. Toate glucidele din alimentaţie sunt transformate în glucoză, deoarece organismul nu le poate folosi decât sub această formă. De pildă, zahărul obişnuit pe care îl consumăm este o specie de zaharoză, care trebuie digerată pentru a se putea transforma în glucoză.
În mare parte, glucoza reprezintă principala sursă de energie pentru întregul ansamblu de celule al corpului uman, el având absolută nevoie de aceasta, în fiecare secundă, pentru a-şi putea îndeplini funcţiile. Altfel spus, alimentele pe care le digerăm se transformă în glucoză, iar ea pătrunde în sânge şi circulă prin organism, oferindu-le celulelor energia de care au nevoie pentru a produce căldură necesară menţinerii temperaturii corporale, pentru a reacţiona la activitatea fizică şi psihică, pentru a-şi asigura propria creştere şi regenerare. Glucoza este, într-un fel, hrana celulelor, carburantul organismului.

Glucoza sangvină şi glicemia

Odată extrasă din alimente de către sistemul digestiv, glucoza trece în sânge, urmând apoi două căi diferite, în funcţie de nevoile organismului. Poate fi utilizată direct, pentru a-i furniza acestuia energie, sau poate fi transformată în glicogen, pentru a fi depozitată în ficat şi în muşchi, cu scopul de a fi folosită mai târziu, când corpul nu va avea glucoza imediat disponibilă.

Există două categorii de glucoză sangvină. Prima -lucoza endogenă (produsă de organism), care provine din două surse: din glucidele de rezervă stocate sub formă de glicogen în ficat şi în muşchi şi din trigliceridele stocate în ţesutul adipos, sub formă de grăsime. A doua -glucoza exogenă (produsă în afară organismului), care provine din glucidele absorbite din hrană.

Concentraţia de glucoză în sânge sau procentul de zahăr sangvin poartă numele de glicemie, termen derivat din cuvintele greceşti glikys = dulce şi haima = sânge.
Ficatul este placă turnanta a metabolismului normal al glucozei. El primeşte toate nutrimentele provenite din intestin şi stochează energia sub formă de glicogen pe care îl transformă apoi în glucoză, când corpul are nevoie de energie. Însă nivelul de glucoză din sânge nu trebuie să fie nici prea scăzut, nici prea ridicat.

Reglarea nivelului glicemic

Reglarea glicemiei este asigurată de pancreas, o glandă cu o formă alungită, anexă a tubului digestiv, situată în partea superioară a abdomenului, în spatele stomacului, între duoden şi splină, traversând orizontal cavitatea abdominală. Pancreasul intervine în procesul digestiv prin secretarea sucului pancreatic, furnizor al anumitor enzime esenţiale pentru digerarea alimentelor şi absorbirea zaharurilor şi grăsimilor. În pancreas există o grupare de celule, insulele lui Langerhans, care produc doi hormoni ce sunt eliberaţi în sânge: glucagonul şi insulina. Aceşti doi hormoni sunt indispensabili metabolismului glucidelor, care furnizează energie organismului.

Secreţia pancreatică se află sub o continuă monitorizare, ea depinzând de concentraţia de glucoză din sânge. Monitorizarea are drept scop menţinerea cantităţii de glucoză la un nivel constant. De fapt, între mese, pancreasul secretă în permanenţă insulina, în cantitate mică, pentru a modula producţia de glucoză din ficat. După masă, odată ce glicemia creşte, creşte şi secreţia de insulină, pentru a permite o stocare rapidă şi masivă a cantităţii mari de glucoză ajunse în sânge.

În linii mari, glucagonul transformă glucidele în glucoză, pe care o eliberează în sânge. Atunci când există prea multă glucoză în sânge, intervine insulina, pentru a transforma glucoza în glicogen şi a crea, astfel, rezerve de energie. Ea diminuează glicemia, accelerând procesele de eliberare a glucozei în sânge şi de absorbţie a acesteia de către celule.

La amânarea unei mese sau la prelungirea efortului fizic, tot glucagonul este cel care intervine pentru a retransforma în glucoză glicogenul stocat în muşchi şi în ficat, în vederea eliberării lui în sânge. Prin asocierea insulinei cu glucagonul se formează un sistem de reglare a nivelului glicemic. Pe scurt, glucagonul şi insulina joacă roluri opuse.

Hiperglicemie = diabet

Din nefericire, sistemul nostru de reglare nu este infaibil. Se poate ca pancreasul să nu mai producă insulină sau ca producţia lui insulinică să fie prea mică pentru a reuşi să acţioneze eficient la nivelul celulelor. Ori se poate întâmpla, de asemenea, ca insulina să fie “defectuoasă”. Într-un asemenea caz, celulele corpului dezvoltă o anumită rezistenţă la insulină, şi doar o parte a glucozei din sânge continuă să fie transferată în acestea şi folosită. Cea mai mare parte din ea rămâne însă în sânge. Fenomenul se numeşte hiperglicemie. Rămânând în sânge sau fiind transferată direct în urină, înainte de a-şi îndeplini rolul, glucoza nu mai hrăneşte celulele (mai ales pe cele ale ţesuturilor muscular, adipos şi hepatic), iar acestea mor de foame. Atunci vorbim de diabet. Odată celulele private de sursa cea mai importantă de energie apar consecinţe fiziologice importante. Pe lângă o diminuare generală a energiei organismului, se constată adesea apariţia unor complicaţii metabolice, microvasculare şi macrovasculare. Prin urmare, hiperglicemia este rezultatul unei prea mari acumulări de glucoză în sânge, iar diabetul reprezintă cauza acestei acumulări.

Ioan Alexa

Foto: health-today.org