FOTO: “Groapa” din Marasti, “Rapirea din Serai” a Clujului

In “Groapa” din Marasti traiesc suprapuse, intr-o prietenie dezolanta, vreo trei perioade “artistice” cu nume de trista amintire. Din comunism au ramas betoanele prafuite si proaste, care se fragmenteaza in fiecare zi, dar si “celebre” opere de arta ruginite, pe care numai adevaratii cunoscatori se mai incumeta sa le explice.

A venit apoi mica epoca Funar, din care n-au mai ramas bancile tricolore, dar stau marturie bisericile de langa centrul expozitional. Ca sa nu fie prea deprimant, administratiile care au urmat au mai adaugat, ici colo, pete de culoare in forma unor locuri de joaca, din care rasar tuburi galbene si albastre de plastic, pazite de gardulete si alei plasticate.

Daca “Groapa” ar avea un echivalent in cultura nationala, acela ar fi carpeta cu “Rapirea din Serai”, agatata deasupra bibeloului-peste de pe DVD player.

Coloana Infinitului de tabla si “Naiul” gigantic. Opere

Expo Transilvania, care se mandreste pe site-ul propriu cu faptul ca e “cel mai important centru expozitional din centrul si nord-vestul Romaniei” si cu 450 de targuri proprii este linistita, doar vantul bate in peretii halelor mobile,  chiar si inconfundabilii mici de Someseni de la terasa din incinta lipsesc, Doar cateva beri in frigider asteapta sosirea caniculei.

Cum ajungi, iti iau ochii doua “monumente artistice” fara de pereche: o coloana a infinitului din tabla si un nai (?) urias. Cui nu-I place Naiul poate sa ii spuna “opera de arta cu tevi”.

Cele doua aduc leziuni ireparabile atat retinei, cat si simtului estetic, dar cei care doresc sa le admire indeaproape trebuie mai intai sa treaca prin poarta Complexului, strajuita de o dubita abandonata, un cort-reclama pentru prelate de camioane, un chiosc RATUC si o ghereta pentru portar. Trecand pe sub bolta mobila albastra din plastic care se regaseste la toate intrarile mobile si fixe ale complexului, curiosii pot ajunge cu putina indemanare la poalele coloanei sau a naiului, nu inainte de a lua cunostinta de ofertele de pret la acoperis, gresie sau gard de la firma care pare sa isi aiba sediul chiar aici.

Vizitatorii se pot baza linistiti pe propria imaginatie pentru a gasi nume sau semnificatii celor doua monumente de metal, care stralucesc falnic la umbra gigantului cos de nuiele, obosit si el de atata faima, deoarece nu exista nicio inscriptie sau explicatie care sa edifice ghinionistul curios. Tot aici se poate admira o turbina eoliana de ultima generatie de la Nheolis, fixata elegant cu saci de nisip, cate doua pe fiecare talpa, pentru a nu se prabusi pe mobilierul urban de alaturi, niste banci realizate in stil simplist cu cele trei ingrediente elementare: sipci, cuie si indemanare.

De la coloana infinitului la santierul …infinit

Mai incolo, o parcarea prafuita, cu denivelari, mormane de nisip, ramase de pe urma diferitor sapaturi. Faptul maret ca aici se adunau zi de zi sute de navetisti pentru a ajunge acasa, aici fiind autogara in urma cu aproximativ 20 de ani este consemnat si astazi de indicatoarele uitate pe stalpi precum “Peronul 36- Luna de Sus, Savadisla” sau “Peronul 37-Finisel, Topa”.

Pe langa sirul de bancute din beton se ajunge la biserica ortodoxa aflata in constructie parca dintotdeauna. Santierul este inconjurat de gunoaie, de la cele mai banale plasticuri pana la banchete de masina, rezemate agale de caramizile din pereti. Putin mai incolo o imagine neconventionala a progresului se dezvaluie ochilor curiosilor: langa o latrina darapanata se inalta semet o toaleta ecologica. De cealalta parte a bisericii in spatele unui chiosc metalic parasit un munte de gunoaie si-a facut cuib, la doar cativa pasi de locul de joaca plin de copii. Intr-un colt marginas sub echivalentul foisorului sahistilor din Parcul Central cativa pensionari joaca carti sorbind pe sub masa din berile la PET.

Pata de culoare din toata “Groapa” o reprezinta aparatele de joaca moderne, mereu pline de copii, dar si de caini in ciuda nenumaratelor reclamatii.

Trei scari duc pe strada Aurel Vlaicu din “Groapa” dintre care cea care ajunge exact in statia de mijloace de transport in comun se poate numi cu indulgenta asa. In rest scarile sunt doar o amintire, oamenii preferand de cele mai multe ori sa scurteze traseul prin cate o potecuta pe terenul abrupt. Sus statia RATUC este marcata cu cel mai rosu dintre magazinele alimentare rosii, de unde se pot cumpara chiar si capoturi sau caciuli tricotate, iar alaturi stand in inconfundabilul chiosc, o functionara mereu suparata rupe biletele pentru trei lei jumatate.

“Groapa” pare sa fie ingropata adanc in (dez)interesul edililor nostri, nefiind modernizata, exceptand aparatele de joaca, nici macar o data in cele doua decenii ale democratiei romanesti.

Elza Almasi