Satul cu două suflete

Două sate. O casă. Două suflete. În comuna Ceanu Mare din judeţul Cluj, satele Stârcu şi Morţeşti sunt aproape părăsite. Colectivizarea şi mirajul unui trai cu apă curentă şi electricitate i-a atras la oraş şi pe ultimii săteni, scrie Mesagerul de Cluj.

În 2002, la Morţeşti mai erau oficial trei locuitori, iar la Stârcu trăiau nouă suflete împărţite în patru familii. După aproape un deceniu, satul Morţeşti este complet părăsit, iar în Stârcu mai locuieşte o singură familie, Borza. Împinşi de bătrâneţe şi greutăţi, sătenii au decis rând pe rând să pună lacăt pe gospodărie şi să se mute la copii. Uliţele au rămas pustii, casele s-au mistuit încet, iar ciulinii şi spinii au năpădit grădinile.

Drumul spre nicăieri 

Drumul spre Morţeşti şi Stârcu străbate de-a curmezişul gospodăria familiei Bolboacă, ultima din Ploscoş. Întâmplarea le potriveşte pe toate: fiind nevoit să treci prin curtea celor doi soţi, ai şi de le cine să ceri îndrumare, pentru că puţini mai ştiu de satele de dincolo de deal. “O luaţi pe aicea peste deal, tot înainte şi când ajungeţi la o vale mare treceţi peste pod, o luaţi la stânga şi tot înainte ajungeţi la Morţeşti. Dar nu este numai o casă. Stau nişte ţigani acolo. Mai departe e casa lui Borza, în Stârcu. Poate pe el îl căutaţi, că au rămas numai ei. Aveţi grijă cum treceţi că am priponit vacile”, spune Georgina Bolboacă arătând spre coama dealului din spatele casei. Prin ogradă animalele pasc fără să ţină seama de drum. “Avem porci, vaci, vreo 300 de găini şi 100 de curci. Da’ pe astea tocmai acum le-o dus Alexandru peste deal”, spune femeia, necăjită că bărbatul ei le-a furat curcilor şansa de a deveni vedete la ziar. 

“Drumul” care urcă şerpuind pe deal este, de fapt, o urmă de căruţă în iarbă. Nici măcar un cioban cu faţa ascunsă sub o căciulă de lână nu reuşeşte să îşi amintească de un sat pe nume Morţeşti. “N-am auzit în viaţa mea de Morţeşti. Stârcu e pe acolo, peste deal”, spune el, scărpinându-se în creştet. Urma de căruţă mai urcă preţ de doi kilometri printre culmi, ocoleşte stufărişul şi miriştile arse. Într-un târziu, după o curbă se materializează ca din neant o placă albă purtând numele parcă predestinat. 

Casa ferecată

La mai puţin de 200 de metri apare şi prima casă, vopsită într-un turcoaz ţipător. Deşi pare aproape, ca să ajungi la ea trebuie să traversezi un pârâu acum îngheţat, ascuns în stufăriş. În zilele bune se poate traversa pe un podeţ, care acum este în renovare: un excavator şi trei muncitori înfriguraţi lucrează de zor la instalarea unui cilindru de metal în locul de trecere. 

În 1956 satul avea 154 de locuitori, iar în 1966 erau 104 locuitori. Numărul oamenilor a continuat să scadă ajungând la 91 de locuitori în 1977 şi la 11 în 1992. În 2011, singura casă care a supravieţuit în Morţeşti are obloanele trase şi lacăt pe uşă. Curtea este acoperită de tulei şi până şi podeţul de la intrare este prăbuşit. După spusele sătenilor  care lucrează la podeţ, casa a rămas în paragină de mai bine de zece ani, după ce capul familiei a decedat, iar văduva s-a mutat în altă parte. Apoi o familie de ţigani a pus stăpânire pe casă, însă pentru scurt timp: după câteva săptămâni şi ei au plecat. “Nu le place aici aşa izolaţi. Lor le place să stea mulţi laolată; s-au dus la oraş la curent şi apă”, spun oamenii. 

La doar câţiva metri după ieşirea din Morţeşti se iveşte un alt indicator. Stârcu. “Aţi priceput? Mergeţi tot înainte până la pâlcul de copaci. Sunt două case acolo, una e abandonată şi la cealaltă stă domnul Borza”, spune unul dintre muncitorii de la podeţ. 

Ultimii stârceni

Satul pustiu – bucuria găinilor, curcilor şi raţelor, care-au pus stăpânire pe toată întinderea, scormonind tacticos peste tot. Porcii sunt legaţi cu lanţ: nu ca să păzească ceva, ci ca să nu se piardă. Oricum nu trece nimeni pe-aici decât primăvara şi toamna, când sunt ogoare de lucrat. 

Casa locuită este îngrijită şi are în curte mai multe coteţe, un hambar, un Logan, un Aro şi 17 căpiţe de fân. De toate au grijă soţii Borza, Lina şi Nicolae, care stau aici de 33 de ani, când s-au mutat de la socri şi şi-au cumpărat casa lor. 

Până în urmă cu un an aveau vecini peste drum: “În toamnă s-a împlinit un an de când au pus lacăt pe casă şi au plecat. El era foarte bolnav cu gâtul şi nu putea să mai stea aicea. Era bine că mai aveai cu cine să povesteşti. E altfel când auzi glas de om şi altfel când eşti numai singur şi nu auzi pe nimeni”, spune Lina Borza. 

Fără curent de mai bine de 20 de ani – deşi firele de înaltă tensiune trec la mai puţin de trei metri de gospodăria lor – soţii Borza au un generator, lămpi cu petrol şi un televizor cu baterii. “E rău aicea, dar nu ar fi chiar aşa de rău dacă ar face batăr drumul. Curentul să îl mânce naibii! Ne tot promit primarii că îl bagă şi nimic. Vedeţi, ia unde îi! Ar trebui numa’ un stâlp. Îl plătesc io, mira-m-aş de el încă astăzi. Cât îi de scump, cum aud, nu cred că se mai merită să îl băgăm”, se socoteşte Lina Borza. 

Liniştea din Stârcu

Vecinii au plecat tocmai din cauza greutăţilor, lipsa curentului fiind unul dintre cele mai mari neajunsuri. “Au plecat mulţi cu colectivizarea. Vedeţi dumneavoastră, dacă nu ne-au băgat curentul…”, lasă problema în suspensie Lina. Chiar dacă ambii copii – o fată de 40 de ani în Italia şi un băiat de 33 de ani la Viişoara – trăiesc în condiţii mult mai bune, ea nu se gândeşte să plece din Stârcu. “Nu că nu e greu, e foarte greu, dar ce să facem cu animalele? Că după ele trăim. Numai o dată le vinzi, iar banii se duc. Ştiţi cum se zice, că banul e ochiul Dracului. Am dormit azi-noapte la Viişoara şi m-am trezit de foarte multe ori. Auzeam fiecare maşină, chiar şi frigiderul. Nu e aşa linişte ca aici”, explică Lina. Chiar şi fata ei plecată în Italia preferă să doarmă în pustietatea de la Stârcu, atunci când vine în ţară: “Când vine cu avionul se opreşte la sora mea, la Cluj, dar vine să doarmă aici, că e linişte. Ca buşteanul doarme aici”. 

Familia Borza are în gospodărie 300 de oi, vaci, porci, găini, raţe şi gâşte, iar iarna sau când plouă e complet izolată. Cumpărăturile şi le face la Câmpia Turzii, când poate ajunge acolo. “Am fost acuma şi am luat un litru de ulei că vin nepoţii şi strigă «Bunii! Vinete!» şi «Bunii! Macaroane!». Restul avem de toate aici. Tăiem doi porci şi untură este destulă. Mai cumpărăm haine, că e nevoie de multe”, explică tanti Lina.  

Femeia îşi poartă graţios cei 63 de ani, făcând şi acum tot ceea ce făcea în urmă cu 20 de ani. Singura diferenţă este că acum nu mai are cu cine sta de vorbă, pe uliţă, în zilele de sărbătoare.

Trecut 

Aşezată în partea de sud est a judeţului, în zona de coline joase a Câmpiei Transilvane, comuna Ceanu Mare se află la 61 de km distanţă de Cluj-Napoca şi la 20 de km de cel mai apropiat oraş – municipiul Câmpia Turzii. Comuna cuprinde 12 sate, între care şi Morţeşti şi Stârcu, având o populaţie totală de peste 3.500 de locuitori. Până în 1968, din Ceanu Mare făcea parte şi satul Gherea, care a fost alipit în 1968 satului Strucut. După nici 20 de ani, a mai dispărut un sat din comună: Andici, care deşi figurează în nomenclatorul localităţilor, a fost dezafectat în 1985, când a fost demolată ultima locuinţă. Boom-ul demografic s-a înregistrat în comună în 1966, când numărul locuitorilor a ajuns la 7.291. Descoperirile arheologice atestă faptul ca aceste meleaguri au fost locuite încă din timpul daco-romanilor. Cea mai veche atestare documentară indirectă a Ceanului datează din 1293, dintr-un document emis de Cancelaria Regelui Andrei al Ungariei. În nişte documente de la 1465 este atestat aici "Voievodatul Cean", format din 5-6 sate cneziale româneşti, localitatea Cean fiind centrul voievodatului.

Alexandra Groza

Elza Almasi 

Foto: citynews.ro