Despre singuratatea noastra

Am citit, nu demult, un editorial intitulat “Barbati invinsi, femei singure” si am inteles cat de frumos pot gandi, uneori, barbatii despre femei. Si cat de tarziu…

A exprimat exact ce simt femeile intr-o lume prea moderna: o singuratate pe care numai ne imaginam c-o intelegem atunci cand cei de langa noi o traiesc…

Nu m-am plans niciodata de aceasta singuratate; nu stiu sa fiu atat de subtila, dar am simtit-o din plin si mi-am asumat-o intrand in viata publica. Am simtit-o atunci cand, ani la rand, de ziua noastra, eram invitate de barbatii din presa libera sa ne imbracam frumos, sa zambim frumos si, de ce nu, sa vorbim frumos. Si fara a ni se spune, simteam acea invitatie ca pe un mare dar ce ni se oferea, constient sau nu, in compensatia indiferentei unor trei sute saizeci de zile…

De optsprezece ani, urmarim marii barbati ai tarii cum promit realizari marete si observam cum, tot de atunci, n-au obosit sa-si imagineze cat de importanti sunt; pentru ca lumea n-a obosit a-i crede.

Cat de simplu poate fi pentru un barbat sa vorbeasca, sa iubeasca, sa traiasca asa cum vrea. Cat de bine stiu sa puna etichete femeilor cand acestea spun doar lucrurilor pe nume si cata siguranta afiseaza cand stabilesc: “au gura mare”… Din pacate, este singurul argument al lor atunci cand o femeie are dreptate!

Nu mi-as putea permite sa-mi imaginez ca am talent la scris si nici nu cred. Acestea se doresc doar ganduri de multumire pentru toti cei care inteleg ca femeia este egala barbatului (chiar si-n politica), si-o trateaza astfel.

Si poate nu m-as fi aventurat a le face publice daca, citind acel editorial, nu as fi inteles ca doar noi putem vorbi mai mult si mai trait despre aceasta singuratate a femeilor intr-o Romanie si intr-un Cluj tot mai aproape de lumea civilizata. Ca ea ni se trage de la acel principiu inventat in mod cert de un barbat si transformat in lege de societate: domnu-i domn si-n sant, doamna-n sant e profesionista”!

Steluta Cataniciu