Navigand pe strada, primavara

Ma enerveaza sa vorbesc, cand nu vreau sa vorbesc. Ma enerveaza, de exemplu, sa vorbesc despre femei doar primavara, cand, in zilele insorite, orice plimbare pe strada are ceva din farmecul (si din riscurile) navigatiei pe mare. Multimea talazuieste fara tinta precisa, vocile strazii vuiesc lichid asemeni valurilor lovindu-se de copastia unui vapor.
Aruncasem ancora in fata unei vitrine cu carti.

Trebaluiam de zor sa separ glasul prietenului meu, Prozatorul, din murmurul strazii, caci tocmai imi impartasea proiectul unei povestiri pe care ar fi dorit sa o scrie. Personajul Prozatorului, un infirmier la un spital de nebuni, un zdrahon, dar destul de paradit de pe urma luptelor cu nebunii de la serviciu, tocmai marturisea, prin glasul viitorului autor, ca nu si-ar permite niciodata sa-si bata sotia, pentru ca, daca ar face asa ceva, l-ar bate mama lui de nu s-ar vedea, cand mi s-a parut ca aud o exclamatie: „Uite un picior!”.

Desigur, nu putea fi Prozatorul, caci vocea lui nu se ridicase nici macar cu un ton, iar apoi il cunoasc ca pe un om serios si echilibrat mintal. „Uite un picior!” am auzit din nou. De data asta insa am stiut ca prietenul meu vorbise, ca isi tradase naratiunea printr-un fel de paranteza, ca un tipat de pescarus.

M-am uitat de indata in jur, cautand din priviri niste picioare, fara indoiala separate de trup, niste picioare stranii inaintand prin multime, ba chiar asteptam sa aud ciocanitul unui singur pantof pe asfalt.

In loc de asa ceva, mi-a fost dat sa vad doua superbe picioare, atasate la modul cel mai ortodox la un corp cum nu se putea mai potrivit. Capul persoanei mi-a aparut ca fiind in mod deosebit competent pentru a ghida minunatele conexe. Insa, neindoielnic, tovarasul meu de navigatie vazuse pedestrele minuni separate, Dumnezeu stie cat de departe unul de altul in spatiu si cat de decalate in timp.

Pentru mine a fost semnul cert ca tocmai treceam din apele teritoriale ale iernii in apele teritoriale ale primaverii. A fost semnul ca ne aflam in zona de sudura dintre anotimpuri.
Daca o vremea asta ar tine mult, industria cosmeticalelor ar da faliment, caci in astfel de perioade feminitatea devine ea insasi o industrie, si inca una agresiva pe piata de frumusete.

Nu stiu ce mici fabrici incep sa lucreze sub pielea femeilor, destul ca aerul din jurul lor se aciduleaza si le roade progresiv hainele. In cateva zile termenul „femeie” e doar o notiune aproximativa, vaga, pentru ca (aici, fara sa stie, Prozatorul avea dreptate) femeia nu e inca o fiinta constituita pe de-a-ntregul. Eu unul sunt convins ca abia acum, timide, celulele materiei subtile din care este facut indeobste corpul unei doamne, incep sa secrete prelungiri unele spre altele, ca sa se lege mai apoi in lanturi, asa cum se pot vedea ele in manualele de chimie organica.

Pielea lor, atata cata se vede (cata a apucat probabil sa se constituie, sa se inchege pana in acel moment) are o luminiscenta morbida, o fosforescenta ca aceea a vrejurilor de cartofi crescute in intunericul din pivnita. Destul ca ies derutate pe strazi, iar deruta lor e molipsitoare. Atat de derutate, de buimace, incat singurul gest cavaleresc si de bun simt care s-ar putea face ar fi acela de a le scoate la plimbare in lesa.

Decolteul si pulpele iti apar pe neasteptate in fata ochilor, ca si cum cineva ar ridica brusc capacul de pe o oala cu lapte care fierbe cu spume. Si esti gata sa intinzi mainile, gata sa te frigi. Ce poti face? Pe o astfel de vreme urmeaza sfaturile inteleptului Ulise: astupa-ti urechile, leaga-te de catarg si asteapta ca spuma sa se retraga, sa-si inceteze borborositul dulce. Cand pielea zeitelor se va fi asezat pe forme ca smaltul pe figurinele de portelan, ridica panzele si doreste-ti vant bun din pupa.

Ion Muresan

Foto: alexandruseres.com