Craciunul, intre crestin si pagan

Nasterea lui Iisus Hristos, Craciunul, se serbeaza in data de 25 decembrie. Exista, insa, nenumarate traditii legate de aceasta sarbatoare despre ale caror origini nu cunoastem foarte multe lucruri si care se considera ca au radacini mult mai vechi decat crestinismul. In fapt, poate tocmai amestecul de crestinism si pagan dau un plus de farmec acestei sarbatori.

Ideea de a celebra Craciunul in data de 25 decembrie isi are originea in secolul al IV-lea, atunci cand Biserica a dorit sa eclipseze festivitatile si sarbatorile unei religii pagane rivale care ameninta existenta crestinatatii. In aceasta perioada din an, romanii celebrau nasterea zeului lor Soare, Mithras. Desi nu era o practica populara si nici chiar recomandat sa iti serbezi ziua de nastere in acea epoca, liderii bisericii au considerat ca, pentru a putea intra in competitie cu religia pagana, trebuie, la randul lor, sa organizeze sarbatorirea nasterii lui Iisus Hristos.

Desi nasterea lui Iisus se crede ca ar fi avut loc in primavara, unii specialisti bazandu-si afirmatiile pe miscarea stelelor, sustinand ca steaua care i-a calauzit pe pastori si magi la ieslea Nasterii nu era vizibila in decembrie, data de 25 decembrie a fost aleasa ca data oficiala de celebrare a lui Iisus Hristos, pentru a putea eclipsa, in sfarsit, religia pagana si festivitatile acesteia.

Daca fiecare zona folclorica, din fiecare tara, are propriile traditii si obiceiuri de Craciun, comune intregii crestinatati sunt bradul, cu darurile asezate langa el, si colindele.
Bradul de Craciun, un simbol fara de care nu ne putem imagina astazi sarbatoarea, isi are originea in Germania secolului al XVI-lea. Era obisnuit pentru poporul germanic sa decoreze brazi, atat in interiorul unei locuinte, cat si in afara acesteia, cu trandafiri, mere si hartie colorata.

Se spune ca Martin Luther, reformatorul protestant, a fost primul care a aprins lumanarile din bradul de Craciun. Venind acasa intr-o seara de decembrie intunecata, in apropierea Craciunului, acesta a fost uimit de frumusetea luminilor care straluceau printre ramurile unui bradut din fata casei sale. Luther a impodobit apoi bradul de Craciun din casa sa cu lumanari.

De la bradul lui Luther si pana la bradul de astazi de la Vatican au trecut cateva secole. Lumanarile au fost inlocuite de instalatii electrice, locul merelor a fost luat de  globuri multicolore, hartia multicolora a disparut si ea, transformandu-se in bomboane in ciocolata.    


Si totusi, pe langa obiceiuri care au legaturi clare cu crestinismul, vom intalni in zilele Craciunului unele care intrec si ca vechime si ca senificatie crestinismul.
La romani, sarbatoarea Nasterii Domnului se sprijina pe un fond stravechi, legat de cultul solstitiului de iarna, al lui Craciun, personaj mitic dacic, dar si pe datinile romane legate de zilele "Soarelui Invingator" si Saturnalii. Pentru ca acum, la sfarsit de decembrie, este ziua cea mai scurta a anului, Soarele trebuie ajutat, prin diverse elemente magice, sa nu moara. In vechiul mit al ciobanului Zeu-Mos se introduc elemente crestine si astfel se contureaza povestea ciobanului Craciun. Acesta refuza sa o primeasca pe Fecioara Maria sa-si nasca pruncul. In ascuns, sotia sa o gazduieste si-l moseste pe Iisus. Craciun o pedepseste pe aceasta, taindu-i mainile. Fecioara Maria infaptuieste o minune, lipindu-i mainile la loc, lucru ce il converteste pe Craciun la crestinism. De bucurie ca nevasta sa a scapat cu bine,

Craciun aprinde un rug din lemne in jurul caruia se incinge o hora. Dupa joc, Craciun ii face daruri Fecioarei Maria si pruncului si, astfel, se produce transfigurarea lui Craciun in sfantul care aduce daruri copiilor de ziua Nasterii lui Iisus. Se pare ca numele de Craciun se gaseste numai la romani. In afara granitelor romanismului, termenul nu se regaseste decat la slavii din imediata vecinatate, care l-au imprumutat de la romani.

Craciunul marcheaza, insa, si un nou ciclu de viata, inceputul unui nou an roman. Obiceiurile au semnificatii multiple. Pe de o parte, se intrevede urarea menita a prevedea, a provoca indeplinirea dorintelor omului si ale comunitatii, dar si protejarea fata de fortele raului. Colindul, in acest context, incepe nu intamplator seara si dupa reguli bine stabilite. In seara de Ajun colinda doar copiii, simboluri ale puritatii, ale curateniei fizice si morale. Abia in ziua de Craciun colinda flacaii, femeile fiind excluse. Ceata de colindatori se organizeaza pe vecinatati si merge din casa in casa pentru ca urarea lor este socotita de bun augur. Arsenalul lor, format din clopotei, bete, bice, are menirea ca, prin zgomotul facut, sa alunge fortele malefice. In acelasi cadru trebuie amintite jocurile cu masti: capra cu variantele sale - camila si chiar girafa, ursul, calutii, dar si ceata de mascati, care are menirea de a stigmatiza toate racilele din comunitate. Sunt reprezentate, de asemenea, si profilurile ocupationale: crasmarul, caldararul, agricultorul etc. Din costum nu lipseste niciodata siragul de zurgalai, care are aceeasi menire - de a indeparta fortele raului.

Craciunul este marcat si printr-o masa bogata, din care nu trebuie sa lipseasca colacii, cornurile, fructele, pestele, dulciurile si, bineinteles, bautura. Tot ce se pune pe masa are o trimitere clara la ocupatiile traditionale ale comunitatii romanesti. De pe masa nu pot lipsi nucile si ouale, care au o simbolistica mai complexa, cu trimitere la rezistenta in timp, la samanta care nu se pierde. Sarbatorile de iarna, incepute de Craciun odata cu Nasterea lui Iisus, se incheie abia la Boboteaza, cand in lumea satului au loc alte petreceri, unde, intr-un cadru special, sunt prezentate comunitatii viitoarele cupluri si astfel viata isi reia ciclul firesc.


Cornelia Trif