2011, la noi şi la alţii sau... ca la noi la nimeni

Cu adevărat, noi, românii trăim parcă în altă lume, pe o altă planetă, într-o altă galaxie. Țara asta, prin oamenii ei şi prin tot ceea ce fac, dar mai ales prin ceea ce nu fac aceştia, confirmă teoria mai multor oameni de ştiinţă care susţin existenţa universurilor paralele. Ei o susţin, noi o dovedim zi de zi. Căci, eu, unul, nu simt că aparţin aceluiaşi univers cu restul lumii.

2011 a fost un an, oriunde altundeva decât aici, un an al marilor schimbărilor ori a marilor încercări. Au fost locuri şi oameni pe această planetă, dincolo de graniţele imaginaro-concrete ale României, care au fost martori la evenimente şi întâmplări incredibile. Doar pe noi, nimeni şi nimic nu a reuşit să ne scoată din rutina zilnică, aceea care se rezumă la a da din gură între două drumuri până la mall, de a ne pietăna când ţara arde sau de a căuta canalele tv care ne prezintă ştiri cu poveştile amoroase ale fotbaliştilor ori a vedetelor născute ieri şi moarte mâine, de a ne face că muncim când alţii se fac că ne plătesc.

Acum un an, un tânăr tunisian care vindea fructe şi legume pe o stradă din Sidi Bouzid, şi-a dat foc pentru că poliţia i-a confiscat marfa, singura sursă de venit a acestuia. Un gest extrem, asemănător celui la care a recurs Adrian Sobaru care s-a aruncat în cap, în plenul Parlamentului, exact în timpul discursului primului ministru Emil Boc. Gestul românului a ţinut prima pagina a ziarelor vreme de câteva zile, gestul tânărului tunisian, însă, a declanşat ceea ce avea să se numească “primăvara arabă”, revoluţia care a bulversat nordul Africii şi a răsturnat guvernele Tunisiei, Egiptului şi Libiei. E o mică diferenţă între a-ţi da foc pentru câteva kile de smochine şi a fi indiferent la acţiunile criminale ale guvernului Boc împotriva agriculturii şi economiei naţionale, nu?

În martie, un cutremur de 9 grade pe scara Richter şi un tsunami devastator părea să îngenuncheze Japonia. Dar, peste doar câteva luni, ceea ce pe noi ne-ar fi trimis cu câteva sute de ani în urmă, fără nicio şansă de a ne mai ridica vreodată în picioare, totul reintrase în normal de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. E o mică diferenţă între ditamai tsunami-ul şi cele câteva ploi torenţiale care ne dau peste cap an de an sau primele ninsori care ne iau, veşnic, invariabil, pe nepregătite, nu?

În vreme ce Europa cu sânge albastru şi alte câteva miliarde de telespectatori urmăreau nunta prinţului William cu Catherine Middleton, noi, românii, savuram sau aşteptam cu nerăbdare divorţul lui Pepe de Oana, a lui Irinel de Moni, a lui Cristi Borcea de nevastă-sa. 

Nici măcar moartea lui Bin Laden sau cele două atentate teroriste din Norvegia ale lui Anders Breivik nu au reuşit să detroneze mai mult de câteva zile bârfele “cine-cu-cine-s-a-cuplat”, “cine-ce-maşină-bengoasă-şi-a-luat”, “care-poşetă-cât-a-costat”.

Iar când Italia şi Grecia decideau să schimbe ceva, începând chiar cu prim miniştri lor, noi făceam dansul pinguinului în faţa Guvernului.

Dar, nu-i aşa?, hai să zâmbim, chiar dacă ştim că mâine ( a se citi “la anul”) va fi mai rău. Mult-mult mai rău.

Cristian Bara