După 22 de ani, revoluția din decembrie '89 s-a prescris

În decembrie 1989 aveam cam jumătate din vârsta pe care o am acum. Aveam doar 21 de ani. Eram tânăr, eram verde, eram optimist, aveam visuri, aveam aspirații, aveam dorințe. Acum, după 22 de ani, dacă stau bine și mă gândesc, eram un idiot. Da, pot spune, exact ca și imbecilul ăla de Postelnicu: „Onorată instanță, recunosc, am fost un dobitoc!”

Am participat -pe bune și fără a încerca să fac, acum, pe grozavul pentru că, oricum, e prea tâziu!- la ceea ce unii numesc azi Revoluția din Decembrie. Am crezut în fiecare moment că ceea ce se întâmpla atunci va conta cu adevărat, că era real, spontan. Că eram, cu adevărat, martor și participant la rescrierea istorie. Și, poate că, până la un moment dat, așa a și fost. Iluzia libertății era, însă, un drog extrem de puternic. Iar mie îmi era de ajuns. Nu vedeam, nu credeam și nici măcar nu mă interesa viitorul așa cum unul dintre liderii locali de atunci ai unui partid istoric mi-l propunea.

Dar credeam, sincer, că vom schimba ceva. Și, întradevăr, am schimbat. Eu, unul, am dat țigările Carpați fără filtru pe Marlboro, berea la halbă botezată jumi-juma cu apă pe berea nemțească făcută la București, televizorul alb-negru pe televizorul color și salamul cu soia pe cel cu E-uri. Alții, mai deștepți, mai lucizi ori mai șmecheri ca mine au dat funcțiile de secretari PCR pe cele de miniștri ori cele de activiști pe cele de deputați sau senatori.

De fapt, poate că nu eram chiar atât de idiot, pentru că mi-a trebuit destul de puțin timp ca să îmi dau seama că revoluția nu a fost făcută de noi pentru noi, ci de noi pentru alții. 

Pentru cei care, acum, prescriu revoluția din decembrie 1989. În principiu, aceeași oameni de 22 de ani încoace, doar rotiți prin partide și structuri ale statului precum cadrele într-un sistem de care tocmai încercasem să scăpăm. Întradevăr, revoluția din decembrie s-a prescris. Căci altfel, ce poate însemna faptul că cei au luptat în revoluție ori urmașii celor împușcați în '89 de Armata Română își pierd, unul câte unul, drepturile care li se cuvin. Multe, puține, câte or fi ele. Că, de fapt, le sunt furate de guvernanți inepți cu un cinism inimagibil.

Ei, acum, că au trecut 22 de ani, mă gândesc că m-am/ne-am deșteptat cât de cât. Că văd/vedem altfel lucrurile. Că, la o adică, dacă s-ar pune de o altă revoluție, aș/am lua altfel de decizii. Vorba aia, dă-i românului mintea de pe urmă!

Și mai zic că prognoza meteo pe următoarele zile se anunță perfectă pentru o revoluție. Una adevărată, cinstită. Dar să ne grăbim, să nu se strice vremea, că nici acum 22 de ani, dacă era zăpada până în genunchi și minus 20 de grade Celsius afară, nu am fi văzut picior de revoluționar pe stradă. Pe bune!

Cristian Bara