Expoziţia de gulyas

Acum cinci ani sărbătoream – eram europeni cu acte în regulă. Era o euforie curioasă, credeam că am ajuns la capătul unui drum de succes şi amuşinam cu nările excitate prosperitatea. Au urmat creditul cu buletinul, cafeluţele băute în Viena, munca la rigips şi căpşuni spanioleşti, bătrânii de prin Milano, tremurânzi de dorul nostru.

Ce e bun şi ce e rău în ăştia cinci ani? Pe de o parte, bine-i că suntem în sfârşit parte a unui sistem, nu contează că scârţâie din balamale. Ai unde te duce cu jalba când alor noştri aleşi le mai alunecă piciorul pe arătură – vezi taxa auto; de voie-de nevoie musai să ne accepte noile libertăţi. Avem şi mall-uri şi televizoare în tetiera maşinii şi din când în când facem caz de schimbările faine din oraşele noastre.

Ce se vede la rece: euroscepticismul agresiv din Vest. Atenţia precaută a esticilor, critica bine temperată, mârâiala supusă. Surpriza că Europa nu-i un supermarket. Că aroganţa birocratică nu-i doar la noi, că Uniunea însăşi are încă reflexe iacobine. 

De cinci ani, pare că trăim într-o patrie recentă, neaşezată şi neînchegată. Identitar – mutatis mutandis -, nu depăşim, europenii, genunchiul unei ţări africane, cu frecuşurile lor între triburi. Nu avem consistenţa bunului cultural comun şi chiar dacă Euronews te trimite la un festival de vals în Viena şi la o expoziţie în Milano, tot ca străin te duci.

N-avem încă, europenii, mitul fondator. Părinţii noştri au fost omorâţi de părinţii lor, simbolurile sunt statice şi niciodată complementare. Expoziţia de pupături şi strângeri de mână din glossy-urile instituţiilor europene nu ajută.

Poate că şocul cel mare e şi cel mai necesar: surpriza că tot de mintea şi capul nostru depinde totul. Că da, la Strasbourg şi Bruxelles lucrurile chiar se întâmplă, dar sistemul personal de valori e cel care dă ritmul. El face şi comunitatea. 

E o comună la un ceas de Cluj, Râmetea. Sat de maghiari, 30 de pensiuni la 600 de locuitori. Peisaj de basm, turişti din Japonia până-n Brazilia, via Budapesta. Am fost penultima dată în 2009 acolo; erau oameni care habar n-aveau că am aderat la UE, deşi nu-şi explicau numărul mare de vizitatori. Casele poartă încă tulipanul la poartă şi pe mobila veche. Saltele de pat au paie în ele, mâncarea e tot gulyas cu murături. Tâmplarii satului, mulţi, fac mobilă ca pe vremuri. Acum două luni am fost iar: auziseră de criză de la televizor şi tot aşteptau să vadă dacă-i drept ori ba.

Dacă România ar fi o Râmetea mai mare, am putea fi aproape fericiţi. N-am mânca gulyas cu şapte linguri, dar am fi în sfârşit ceea ce în stare suntem să facem cu adevărat, pentru noi şi pentru alţii. Ne-am măsura în lucrul bine făcut – şi aici deja Uniunea Europeană şi-ar fi îndeplinit rolul istoric. 

Poate că 2012 va fi anul în care oamenii vor refuza să mai fie europeni la grămadă, cetăţeni statistici. Poate că scremerile normatoare vor dispărea încetul cu încetul, la fel vasalităţile şi noile imperii. Şapte ani am hoherit prin parlamente europene şi de-abia acum înţeleg, de la marginea satului, 

că-i prea multă UE şi-s prea puţini europeni.

Sabin Gherman