Mentalitatea care a stricat breasla jurnalistilor clujeni

Daaaa, sunt convins ca iar o sara de fund in sus o gramada de oameni!

Dar asta nu sa ma impiedice sa imi spun parerea: daca breasla jurnalistilor este astazi divizata si rarita ca un pulovar vechi de mohair e si datorita orgoliilor acestora.
Conflictele dintre generatia de azi cu cea de acum cinci ani si cu cea de acum zece ani sunt incalzite de invidia otravita, de lipsa de colegialitate, de suficienta deloc afisata, ci bine impregnata in creieri.

Cei porniti la drum acum zece ani s-ar astepta la maiestre si continue adulatii, de parca ei ar fi inventat presa. Sunt oameni cu rutina din cea buna in ei, dar destul de neadaptati. Oameni care nu mai au chef sa imparta, oameni care nu au stiut sa echilibreze viata profesionala cu cea intima (ei zic ca au lucrat in vremuri grele, da, asa si era). Lor le lipseste pasiunea de a mai lucra, li s-a evaporat tremurul. Sa vibrezi pentru un subiect – iata lucrul pe care nu-l mai gasim decat in putine cazuri in randul jurnalistilor de aceasta “varsta”.

Pentru a oglindi o exceptie, o sa dau exemplul lor, al fratilor Soica, fiindca pe ambii i-am cunoscut la inceputul carierei lor. Si pe ambii ii admir. Sunt exemplul meu preferat si, cand ii mai povestesc sotiei cate ceva din anii aia, nu incetez sa ii asemuiesc cu niste caini.
Horea Soica este ogarul. De unsprezece ani il stiu si face la fel. Cand tu trezesti dimineata cu ochii carpiti de somn, el e la Nicula sau in Botiza sau la Carei. Ii ingheata urechile de frig, desi n-a dormit mai deloc.

Nu stiti ce grea e munca de reporter de teren. Cat de mult iti roade oasele. Cu toate astea, Horea e mereu in alergare, mereu unde se intampla lucruri, mereu unde este trimis. Cu pulovarul lui gri si urechile-i rosii, nu a renuntat niciodata in unsprezece ani la munca de teren, desi ar fi un foarte bun redactor-sef pentru departamentul de stiri al unei televiziuni.

Cand cu explozia de pe strada Paris, Antena 1 a intrat mai repede in direct, chestie de noroc. Nu vreau sa fac misto de corespondenta de la Cluj din acea noapte, dar pur si simplu nu reusea sa transmita nicio informatie. Omul din studio ii servea intrebari la fileu, doar-doar o sa mai scoata ceva de la ea.

Horea a intrat cu sapte-opt minute a tarziu. Era deja in subiect, in transa, stia tot, avea detalii, discutase cu responsabili, a turuit zece minute in continuu.

Mihai Soica e cainele lup. Si el face teren, dar, spre deosebire de fratele lui, Mihai Cauta urme. Contestat, enervant, Mihai se plimba prin oras sau in afara lui si cauta. Cauta oameni, cauta informatii, cauta fapte. Este singurul jurnalist de investigatii experimentat din Cluj. Poate nu-ti place de moaca lui, poate ca ai si tu o parere despre articolul X, poate ca “securistii, procurorii sau masonii” ii dau informatii, poate ca e controversat, dar Mihai este cel care a semnat in ultimii zece ani cele mai aspre anchete din orasul acesta.
Si a ramas cu reputatia intacta. Stiti doar, in orasul acesta, atunci cand publici o ancheta, cu totii se intreaba: oare cine n-a platit?

La Mihai, aidoma unui caine lup, e de remarcat vibratia. Mihai inca vibreaza cand da cate o lovitura de presa. Se perpeleste, si-o pregateste minutios de zici ca stie dinainte numerele de la extragerea loto si se teme sa nu i le furi, mosmondeste textul inainte de publicare pentru ca nu cumva sa aiba vreo gaura: sa se inteleaga repede si clar despre ce e vorba, textul sa fie fatal ca stricnina, sa omoare indoiala.

Cei porniti acum cinci ani la drum isi sunt deja atat de suficienti incat cu greu mai poti sa incerci sa ai o discutie profesionala cu ei: par sa stie “din start” cine e prost, cine e bun, ce e ala reportaj, care e hot. Mergand pe filosofia lui “las’ ca stiu eu”, au ajuns niste jurnalisti frustrati (luati-o in nuanta normala) si putini mai sunt, e parerea mea, aceia care cu adevarat pot sa se reinventeze. Ce te faci daca nu mai poti fi redactor-sef, iti pica tresele sa redevii reporter? Ce te faci daca ai avut mereu ghinionul sa ai sefi nesimtiti, inseamna ca renunti la lupta si la jurnalism?

Aici admiratia mea se indreapta spre Andi Daiszler, Luminita Silea, Kristina Restea, Cosmina Fernoaga, Radu Neag. As putea sa vi-i “toc” pe fiecare, caci fiecare are o poveste interesanta. Daca ar fi sa ii uniformizez ca perceptie, as spune ca, in ciuda varstei lor, s-au pastrat nepervertiti, seriosi si creativi.

M-am luat cu vorba si am uitat sa vorbesc despre mentalitatea care a stricat breasla ziaristilor clujeni. Era totusi nevoie sa ma pierd un pic in balariile unor consideratii. Ca sa intelegeti mai bine.

Aseara, pe chatul paginii de Facebook a Servus_cluj, cel care se ocupa de pagina fanilor a intrat accidental in vorba cu o “mare” jurnalista de la Ziua de Cluj. Baiatul facuse o invitatie la concertul Pasarea Colibri tuturor fanilor paginii, inclusiv ei, care era deja fan. Mi-a povestit aseara Andrei despre refuzul ziaristei: “Ma, Liviu, da’ orgoliosi mai sunteti voi, ziaristii. Stii ce mi-a zis? Cum, tu nu stii cine sunt eu? I-am zis: Nu. Scuze, ar trebui?! Zice: Pai, sunt ziarista la Ziua de Cluj. Si noi nu participam la evenimente promovate de alte ziare“. I-am replicat: “Dar de ce nu vii TU, nu ZIARISTA din tine la spectacol, daca iti place?”.

Despre mentalitatea asta vorbeam.

Si continuam.

Mihai Soica (Evenimentul Zilei) a lucrat impreuna cu Tudor Ravoiu (Citynews) la materialul cu Petru Calian. L-au dat PRIMII. De la munca lor a inceput tot tavalugul media. Ce s-a intamplat a doua zi? Breasla a reactionat, asa cum face de obicei in Cluj-Napoca. In loc sa citeze una dintre publicatii, ziaristii s-au dus repede la dosar si s-au “reinformat” asupra “spetei”. Ca sa nu mai fie nevoiti sa admita ca au pierdut startul.

O alta felie de mentalitate proasta.

Foaia Transilvana a publicat de-a lungul vremii multe texte importante, dure, de impact. Nimeni, dar NIMENI (sa imi fie si mie rusine!), nu s-a straduit sa mareasca bulgarul lor jurnalistic! De ce? “Noi nu preluam materiale din ziarul lui Danciu!” , “Noi nu preluam materiale de la oamenii lui Alexa!”, “Noi nu preluam materiale de la Monitorul de Cluj, ca e al portocaliilor”, “Noi nu preluam exclusivitatea aia tare de la Ziua de Cluj”, “Noi nu citim editorialele lui Calian, ca-s publicate in ziarul mortilor”.

Ne-am otravit mintile cu invidii, ne-am sufocat de prejudecati, ne-am scuipat cu saliva vascoasa a suficientei, ne-am zbierat cu vocile ridicate ce ascundeau nestiinta.

De aceea parem slabi ca breasla. De aceea mai marii zilei nu pretuiesc presa. De aceea cititorii se uita chindoras la noi: daca si noi, ziaristii, am ajuns sa ne injuram prin ziare, atunci e data dracului toata treaba.

Ignorati fata lui Daiszler, a lui Neag, a lui Soica, a lui Alexandra Pacurar, ignorati-l pe Alexa, stergeti-l pe Sutea sau Rares Bogdan, opriti-va din eterna incercare de a-l da jos pe Couti, priviti-va fara nume, priviti in jur.

Si o sa vedeti ca suntem tot mai singuri. Si tot mai putini.

Breasla jurnalistilor n-are avatar. In corpul lui, nu-ncap atatea pareri si orgolii.

Liviu Alexa