"U" Cluj - cand nu mai astepti minunea

Daca englezii au inventat fotbalul, pasiunea pentru Universitatea Cluj a inventat poezia care se poate naste din iubirea pentru fotbal: Mama te iubesc, dar nu ca pe U! Este cel mai frumos slogan pe care a putut iesi din sufletul mare si chinuit de microbist. Un strigat dureros si trist, o iubire pe care n-o poate naste decat deznadejdea. Pentru ca „U” Cluj este doar iubire, o iubire a unor clujeni insingurati care, de aproape 100 de ani, cauta inima orasului crezand ca este ingropata sub gazonul de pe Moina. O iubire pentru o echipa romantica pe care toata lumea o cunoaste ca fiind iubitoarea jocului, nu a rezultatului.

De aproape 25 de ani sufar in tribunele de pe Moina. Am avut momente de fericire, am plecat de multe ori vorbind singur sau dand cu caciula de pamant. Mi-am carat acolo sotia si copiii, prietenii si apoi studentii. Am primit in schimb exact ceea ce am dus cu mine: visul ca, intr-o zi, lucrurile se vor schimba si o sa vina o mare performanta. De cativa ani, fotbalistii clujeni au inceput a fi risipiti prin lume si chiar sepcile rosii, reveniti in Prima Liga, au ales sa joace in alt oras meciurile de acasa, decat sa joace pe terenul rivalilor lor de la CFR. Multi suporteri s-au inchis in casa si duminica umbla nauci prin oras dupa un stadion care nu mai exista.

Echipa a intrat intr-o dubioasa colaborare cu bucurestenii de la Dinamo, iar Primaria s-a bucurat ca a scapat de o belea. Se contruieste stadionul municipal, dar fara speranta ca vom aduce vreodata aici un meci de Liga Campionilor. Un obiectiv de campanie politica, mai mult decat o investitie publica pe care cineva spera s-o transforme in proiect comunitar.

Daca trebuie sa vina de la Bucuresti un investitor in curatatul de gunoaie pentru a reinventa fotbalul universitar clujean, daca niciunul dintre investitorii clujeni nu mai credea ca se mai poate face ceva acolo, pare clar ca speranta era pe moarte. De cate ori treceam cu avionul peste oras si vedeam stadionul in constructie, mi-l inchipuiam gata, cu luminile pornite, frumos, ca in desenul arhitectilor, dar nu mi-l inchipuiam plin de oameni. Nu puteam sa-i aud vuietul pasiunii pentru echipa care se opunea regulilor Cooperativei, echipa care era compusa din doctori, ingineri si profesori.

Il vedeam cu ochii mintii ca un templu mort, un templu aflat in asteptarea vestalelor si preotilor, a multimii care se revarsa ca un fluviu de foc peste iarba din patratul verde aflat la mijloc. Ma uitam la fiul meu cum poarta tricourile alb-negre si speram ca macar el, cand va ajunge la varsta mea sa poata va vedea minunea. Nu am mai putut tresari nici macar cand a fost adus pentru ultimele lui meciuri unul dintre jucatorii mei dragi, un romantic perfect care si-a irosit talentul imens, Claudiu Niculescu.

In acest weekend, la Bucuresti, jucatorul pe care lumea in credea mort deja, a tras echipa dupa el invingand liderul la Bucuresti, intr-un meci pe care toti il credeam unul de complezenta. Mercenarii batrani adusi din patru zari au fost parca electrizati de batranul lor coleg, caine de atacant, ce simtea ca trebuie sa arate fostilor lui patroni si lumii mercantile a fotbalului ca nu trebuie sa dai cu piciorul in cainele batran care ti-a fost credicios o viata. In jurul cainelui ranit, ceilalti jucatori au avut curajul sa se miste cu energia tuturor viselor lor spulberate. Universitatea Cluj a facut un spectatcol fotbalistic de clasa.

Ar fi trebuit ca lumea sa iasa pe strazi, poate ca era cazul sa reumplem pietele orasului de batrani uisti cu nepoti de mana sau de copiii visatori de pe malurile Somesului. In timp ce batranul caine dinanovist plangea in vestiar pentru ca, in Romania, a-ti face datoria este cateodata un lucru tragic, noi ar fi trebuit sa reaprindem candela sperantei si s-o luam de la inceput cu visul care dureaza de aproape 100 de ani.

Am iesit in orasul toropit de caldura lui august, dar nu m-am intalnit cu miile de oameni care iubesc Universitatea. Da, se intamplase o minune pentru care nu se puteau inca bucura. O minune pe care multi n-o mai asteptau. Dar sufletul iubitorilor de fotbal este fragil si boala adanca. Sute de mii de romani veniti la Cluj din toata Transilvania au crescut impreuna un vis. Unii dintre ei poate s-au bucurat alaturi de CFR, pentru ca iubirea pentru fotbal poate depasi barierele etnice, pasiunile politice sau ranile istoriei. Cu totii insa asteapta un mic argument pentru a putea crede ca minunea de la Bucuresti nu a fost o intamplare.

Daca intr-o zi vor putea crede cu adevarat ca pot fi campioni, nu doar luptatori pentru o cauza pierduta, s-ar stinge poate si ura, poate s-ar risipi si frustrarea. Suporterii nu s-ar mai ucide intre ei si ar ramanea doar pasiunea sportiva, cea care se risipeste dupa ultimul fluier al arbitrului. Ar putea fi semnul renasterii unei comunitati divizate, speriate, framantate de frustrari si pasiuni mici.

Poate acum nu se mai asteptau nici macar la o minune, data viitoare vor fi pregatiti, deja o asteapta.

PS. In neglijenta mea, proverbiala si tolerata de cei apropiati, am postat o ciorna a acestui text cu greseli de dactilografiere. Un jurnalist ce se autodefineste ca "genial" m-a etichetat ca analfabet, incult si alte cele. Desi nu cred ca sunt daruit cu atatea noncalitati, nu am ce sa comentez, eu sunt cel care a gresit. Voua, cititorilor mei constanti, va cer iertare pentru aceasta superficialitate. Sper sa ma pot organiza pe viitor asa incat sa nu se mai repete.

Vasile Dancu