Supravieţuitoarea de la Auschwitz

O clujeancă, Elisabeta Freundlich, este una dintre puţinele supravieţuitoare ale atrocităţilor celui de-al doilea Război Mondial.

Ea locuieşte în centrul oraşului, în aceeaşi clădire, încă din 1960. Trăieşte cu amintirea acelor zile şi cu gândul la cei doi copii plecaţi în Canada, duşmănind civilizaţia în general pentru “relele” pe care le-a adus. La cei 87 de ani pe care îi are Eliza Freundlich a acordat un inteviu Mesagerului de Cluj povestindu-şi cu jale viaţa şi încercând să găsească, din nou, o motivaţie celor care i-au umbrit tinereţea.

Deşi nu scapă de amintiri nicio clipă, în cei peste 60 de ani de când a revenit în ţară, doamna Eliza a încercat să îşi răspândească povestea şi astăzi este printre puţinii martori ai acelor vremuri. A fost plecată de patru ori în America şi o dată în Israel, unde a stat şase săptămâni. De fiecare dată a găsit un mod de a-şi scuza asupritorii, deşi istoria a confirmat că orice apel pentru exterminarea unui stat sau a unui popor este inacceptabil. 

Pictura de Botticelli

Elisabeta Freundlich, sau doamna Eliza şi-a pierdut soţul în 2006 şi de atunci locuieşte singură doar cu gândul la copiii ei plecaţi în Canada. “Copiii îmi sunt în Canada cu pregătire şi absolvire de şcoală la Cluj. Fiica mea a terminat pian, este profesor şi pedagog. Lucrează ca voluntar pentru asociaţii non-profit: Jewish Community şi Hungarian Community. Dacă e pus în scenă ceva şi trebuie muzică o cheamă pe ea”, povesteşte doamna Eliza, adăugând că băiatul ei a absolvit Liceul de muzică cu patru instrumente la bază, iar acum este medic.

„Domnul profesor Bologa, el i-a fost moderator la banchet şi m-a sunat şi mi-a spus că băiatul meu a transmis faima şcolii româneşti. Sunt unii de neobraz care spun că şcoala românească nu e şcoală. Cum? Dar unde şi-a însuşit el toate cunoştiinţele? Este o neruşinare să negi meritul şcolii româneşti. Şi fiica mea, la fel, avea profesori minunaţi. Vin foarte des în ţară. Nu mi-i ruşine cu ei. Eu i-am spus domnului ambasador, Excelenţei sale, că eu nu am niciun merit: l-am spălat, l-am hrănit, iar restul, pedagogii l-au format. Dar să se spună că şcoala românească este o nulitate, n-are cântar cine spune asta, că nu s-a dus în India să-şi însuşească cunoştinţele. Nu este aşa de simplu ca între 65.000 de medici să fii între primii cinci şi cap de listă.

Au apărut foarte multe articole în ziare despre el, în „Făclia”, „Clujeanul”, „Viaţa transilvană””, îşi aminteşte doamna Freundlich. „Fiica mea în promoţia ei a fost cea mai frumoasă fată din Cluj. Când a dat Bacalaureatul, 200 de profesori erau la Liceul de Muzică, au venit în poartă şi au spus haideţi repede că vine pictura de Botticelli, şi nu era exagerat”.

Între radio şi TV

Galopant resimte trecerea timpului doamna Eliza, ale căror zile se împart între orele petrecute în faţa televizorului sau ascultând radioul. „Îmi place Mircea Radu şi întrecerea anilor. Este un redactor foarte bun, a început cu ştirile. Nu mi-a plăcut când avea caravana. Asta de acum e mai adevărată, invită oameni care au fost cineva, au făcut ceva, s-au remarcat. Nu tot ce zboară se mănâncă. Multă obrăznicie e în lumea asta. Acum nu prea o mai văd pe Stoicescu. Era foarte bună şi ea”, spune doamna Eliza, suspinând cu regret că sănătatea nu îi permite să se bucure de „templul cultural”, cum numeşte ea oraşul de pe malul Someşului.

„Foarte puţine oraşe în lume au două teatre, două opere. Acum nu mă mai duc niciunde. Foarte greu am ajuns acolo la convocare (expoziţia „Justes de France” organizată de Institutul Cultural Francez la Muzeul de Artă, în memoria Holocaustului între 13-20 ianuarie, n.red). Eu de la ora şase dau drumul la radio în limba română şi acolo este viaţa”, povesteşte doamna Freundlich, fiind în temă cu ultimele spectacole de la Opera Naţională şi cea Maghiară, dar regretând că anii nu îi permit să mai asiste la spectacole aşa cum făcea în tinereţe. „S-a jucat ｫNabuccoｻ la Opera Naţională şi a venit Alexander Hausvater, regizor de talie mondială. Şi pe domnul Petre Sbârcea aş fi vrut să-l ascult la Maghiar”, îşi exprimă doamna Eliza cu regret în glas dorinţa. 

TBC, boala blestemată

Doamna Eliza nu a lucrat pentru a-şi câştiga existenţa, însă s-a implicat activ în viaţa culturală a Clujului atâta timp cât i-a permis sănătatea. „Eu nu am lucrat, mare boiereasă am fost. Am avut TBC timp de 15 ani şi am fost tratată la sanatoriu. Cu toată nenorocirea, eu la coadă nu am stat niciodată. Regretatul profesor Mladin a ieşit în faţa cabinetului şi a spus «Eu nu pot să îmi permit să o las să stea la coadă. Hitler a înzestrat-o cu boala asta blesemată». Medicamentele gratuit le-am primit acasă, timp de 15 ani. Am fost un activist neobosit. Neamţul zice aşa: “Asta-i fata pentru tot”, unde era nevoie acolo eram”, mărturiseşte doamna Eliza, declarând că tot Clujul  i-a cunoscut familia, inclusiv pe soţul ei Andrei, când acesta era în viaţă. Cei doi s-au cunoscut după eliberare, în Germania.

Condamnată la viaţă

În fiecare an, ziua de 27 ianuarie, când în toată lumea se comemorează victimele Holocaustului este o zi de jale pentru doamna Eliza. „Ce altceva să reprezinte când eu am pierdut tot şi toate şi viaţa nu s-a refăcut niciodată. Amintirea nu se poate uita. Şase fraţi am fost şi acum sunt singură. Neamuri nu mai am deloc, mai am o familie a căror fiică a făcut facultatea aici şi a stat cinci ani la Cluj şi eu am ocrotit-o. Ştiţi ceva? Bine zice românul: bun-nebun. Foarte adevărat. Fata a stat cinci ani de zile aici, acum e la Satu Mare. De Anul Nou am sunat eu, că ei niciodată nu sună. Fata nici nu a venit la telefon. Zice o zicătoare: «Veşmintele evreilor nu au buzunar. Sunt din pânza cea mai ordinară». Mai târziu s-a completat cu «Sicriul n-are portbagaj». Asta mi-a fost sortit. Am fost condamnată la viaţă. Prin ce încercări am trecut, asta nu se poate crede. Nu credeam eu că sunt. Să ţină SS-istul mâna pe baionetă să mă împuşte? Şi s-a răzgândit”.

În 1940, Satu Mare, oraşul din care este originară Eliza Freundlich, avea 40.000 de suflete, din care 14.000 erau evrei. „Neamul meu nu a ieşit niciodată din judeţ, numai când ne-au scos. Părintele meu a avut un magazin de engros şi en-detail de fier şi coloniale, în Casa Albă, în centrul lui Satu Mare. Acolo a lucrat până în ’42, când l-au închis. I-au revocat activitatea. Verbal au venit şi i-au spus că nu mai există firma”, îşi aminteşte doamna Eliza. Aceasta a fost deportată împreună cu familia în anul 1944, la Auschwitz-Birkenau. “Condiţiile erau de nedescris la Auschwitz. Noapte îngheţa apa şi în cursul zilei leşinam de căldură. Nu era program de muncă. Te scula cu noaptea în cap, te hărţuia şi te chinuia. Dacă lor li se părea că te uitai strâmb, luau biciul şi te biciuiau. Asta era distracţie zilnică pentru ei. Făceau abuzuri extraordinare, deşi nu li se ordona. Se stingea lumina şi se aprindea. Noaptea, dacă se plictiseau, dădeau drumul la lumină şi începeau distracţia cu bătăi”, descrie doamna Eliza atrocităţile prin care a trecut alături de sora ei mai mică Irina.

Părinţi gazaţi

Ambii părinţii i-au fost gazaţi în acele zile, la vârsta de 56 de ani. După şase săptămâni petrecuţi la Auschwitz, doamna Eliza şi sora ei au fost selectate într-un lagăr de lucru din landul  Württemberg, la 40 de kilometri depărtare de  Stuttgart. Acolo, timp de un an au lucrat într-o fabrică de muniţie, transformată astfel dintr-o fabrică de metal preţios. „Numai tineri au fost selectaţi pentru lagărul de muncă. Cine nu a căzut la Auschwitz şi între timp s-a îmbolnăvit, l-au scos şi l-au exterminat fără milă. În fabrică pot să zic că a fost mai civilizat decât pe câmp unde erau puşi la munci grele şi murdare. De mâncat nu era aproape nimic. Din cei care am fost la fabrica de muniţie eu am lucrat la cea mai importantă:  FAU 2, adică ultima muniţie  cu care ei sperau să câştige războiul şi să cucerească America. Am avut două ajutoare, eu eram calificată, ei nu. Fiecare zece deţinuţi aveau un meşter, care era din fabrica de metale preţioase. Eu am avut un meşter foarte bun. Aveam o normă de îndeplinit şi îmi tot spunea nu te grăbi, ai grijă. Ne dădeau nişte murdării, nu mâncare, de batjocură. Ferească Dumnezeu! Lucram la o maşină extraordinar de evoluată, cu trei braţe. Şi odată s-a deşurubat. Am avut materia primă, eu puneam sub presă şi am presat şi lua forme. S-a deşurubat presa şi era aproape să rămân fără mână. Foarte mulţi au rămas fără mâini. Eu eram la  prima maşină la intrare. Când au venit boierii la control la mine s-au oprit. În fiecare zi ne spuneau că cu asta noi cucerim şi se termină războiul în favoarea noastră”.

Groaza de Crăciun

Una dintre amintirile dureroase încă prezente în mintea Elizei Freundlich este cea legată de noaptea de Crăciun. „Lucram şi de Crăciun şi, în noaptea de Crăciun, meşterul a plâns şi a spus că niciodată nu putem fi pedepsiţi pe merit dacă în Sfânta noapte de Crăciun noi stăm la maşini. Avea 70 de ani, cu părul alb. În ziua de Crăciun, şeful lagărului, fiind plictisit, ce să facă – era  foarte uşor să ţii captive nişte neapărate – ne-a dirijat să cântăm cântece de Crăciun. Ne-au pus în formă de „L” nenorociţii şi el stătea în bucătăria încălzită, aşa de frumoasă, cu veselă inox. Stătea în bucătărie la geam. I-a spus unei cântăreţe din Polonia, soprană la Opera din Varşovia, să cânte arii din „Evreica” şi îi ieşeau aburi din gură. Nouă ne-a zis să cântăm colinde. Eu nu am cântat. Eu totdeauna am căutat să stau în spatele surorii mele. Ea nu era aşa descurcăreaţă ca mine. I-am spus stai în faţă, unde te duci tu, chiar şi la cuptor, vin după tine. De la ea nu am putut să pretind asta. Venea în control şeful, unul mărunt şi foarte afurisit, şi mergea între rânduri şi s-a oprit la mine şi a văzut că eu nu cânt. Şi mi-a poruncit să cânt, tot mai aproape venea şi a dat cu spatele în sora mea, era o zăpadă până la genunchi. Şi tot mai aproape îmi zicea «Singen, Singen», dar nici de gând nu am avut. A pus mâna pe baionetă şi era aşa roşu de mânie. Eu am crezut imediat că mă împuşcă şi s-a terminat, dar de cântat nu am cântat. A plecat. Eu nu o numesc minune, ci condamnare la viaţă. Pentru mai puţin m-a biciuit, a spus că mă uit obraznic. Erau turbaţi. M-a lăsat în viaţă. În cap îmi spuneam că îmi pare rău de sora mea şi că imediat zăpada asta va fi roşie de sângele meu».

Eliberată de americani

În luna aprilie a anului 1944 Eliza Freundlich a fost eliberată. „Auschwitz a fost eliberat de ruşi în luna ianuarie, atunci le-au deschis porţile, din ce am auzit. Nemţii nu au făcut lagăre în teritoriul german, numai în Polonia. Pe mine m-au eliberat americanii din lagărul de muncă în luna aprilie. Eram cu sora mea. Muncitorii din fabrică erau nevoiţi să satisfacă 12 ore de muncă, iar că să ajungă din nou în  lagăr, care se afla undeva în capătul oraşului, mergeam pe drumurile alăturate, pentru a nu fi văzuţi. La sfîrşit s-a terminat materia primă în fabrică şi ne-au dus şi ne-au purtat în toate părţile, ne-au împărţit şi ne-au băgat în vagoane, unde era o bancă cu patru SS-işti, iar pe noi ne-au împărţit în pachet, unul peste altul. Au spus că astea sînt saci de hîrtie, pentru că, e adevărat, nu este crematoriu, dar un glonţ este, vă băgaţi în saci şi vi se termină zilele. Acesta a fost planul, ultima poruncă a lui Goring, că să nu rămînă nici un supravieţuitor. Şi în 30 aprilie a trecut armata americană şi ne-au eliberat”, povesteşte Eliza Freundlich despre momentul eliberării.

Cristina Beligăr

Foto: Dan Bodea