Actorul care e tot timpul actor

Cristian Grosu iubeste oamenii, dar uraste rautatea lor. Admira publicul din Cluj pentru interesul pe care il are pentru teatru, dar si l-ar dori putin mai critic. Desi are spaime si se teme de imaginea lui in oglinda, pe scena si „la catedra”, in fata studentilor, se simte cel mai liber. 

Cristian Grosu a primit premiul pentru Debut la Galele Uniter pentru rolul Graham din spectacolul „Purificare”, de Sarah Kane, in 2007, dar l-a uitat prea repede pentru a se mai putea lauda si astazi cu el. Luna trecuta l-a interpretat pe Iedu’ Coco in premiera toamnei pe scena Teatrului National din Cluj-Napoca si poate fi vazut saptamanal in spectacolele reluate in aceasta stagiune.

Actoria i-a fost predestinata, spune el, iar daca il cunosti, realizezi ca foarte rar iti este dat sa cunosti un om a carei prima calitate este aceea de a fi...actor. Si-ar dori candva sa il joace pe anti-eroul tragic Caligula si traieste o viata mai mult sub Luna decat sub Soare. 

Reporter: Cine este Cristian Grosu?

Cristian Grosu: Nu stiu exact cine este Cristian Grosu. Nici macar Cristian Grosu nu se cunoaste foarte bine si nici nu cred ca as vrea sa ma cunosc. Eu, ca persoana, am inceput sa nu mai contez atat de mult. In orice caz, ma simt mai bine cand sunt prins in « biserica mea laica» decat in viata cotidiana.

Rep.: Cum a fost sa lucrezi cu Ada Milea la spectacolul “Insula”?

Am avut norocul sa mai lucrez cu Ada Milea la un workshop in Germania, unde am pus bazele prieteniei noastre. Dupa ce Ada a venit cu o baza, cu scheletul, noi nu am facut decat sa punem carnea pe schelet. Cu Ada a fost mai diferit in sensul ca noi, actorii, aveam o mai mare lejeritate in a descoperi noutatea. Si nu doar pentru ca a fost vorba de Ada, ci si textul impunea lejeritate. Dificil a fost sa cantam. De fapt, cea mai dificila parte a fost sa intram in relatie. Ada, intr-un fel, chiar ne interzicea sa cantam. Sfatul ei era sa intram in relatie si sa gasim intentia justa si atunci gaseam si libertatea de a ne exprima muzical. Ada conduce si simte foarte bine actorul, din punct de vedere muzical.

Rep.: Daca ai ocazia, iti revezi prestatia dupa un spectacol?

Prefer sa nu ma vad desi, cateodata, sunt absolut obligat in momentul in care se reia un spectacol dupa trei, patru luni. Dar nu ma uit la mine, neaparat la ce fac, ci la desenul scenei. Nu stiu, e o situatie ciudata. In film ma pot vedea. Filmul e exact ceea ce ramane, e bagat in carcasa lui si ramane acolo. In teatru, nu exista spectacol identic. Fiecare este diferit, de-asta e arta vie.  

Rep.: Unde ai mai mare libertate de exprimare? Pe scena sau la catedra in fata studentilor?

100% in ambele parti. La Facultatea de Teatru si Televiziune din Cluj predau deja studentilor  anului trei, a doua promotie. Te omoara predatul. Nu stai la catedra pur si simplu, ci esti absolut acolo, lucrezi cu studentii, cu fiecare dintre ei, si e foarte solicitant, dar esti liber. Eu am ales si mi-am dorit din anul trei acest lucru. Singurul dezavantaj ca profesor este ca te atasezi foarte mult de studenti si incepi sa ii indragesti. 

Rep.: Ai avut vreun moment in care ai zis ca e imposibil sa intri in personaj si ai zis "nu pot"?

Sigur si culmea, nu cu roluri care au intindere mare sau care m-au solicitat mult fizic sau psihologic. Mi se intampla rar si atunci incerc sa ma folosesc de o alta substanta, ceva organic, care iese si ma ajuta sa fac ceva ca sa fac fata rolului. Cele mai dificile roluri sunt cele care te solicita psihic nu fizic. Un actor e exact ca un medium pana la urma si se imbraca absolut pefect cu celalalt. Depinde si de personaje. Iedu’ Coco e un personaj, zic eu, dintr-o zona expresionista, care emotional nu te atinge. 

Rep.: Dintre regizori, cine te-a solicitat cel mai mult?

Andrei Serban, Mihai Maniutiu, David Resrig, o paleta foarte colorata... Ada. Nu exista si nu cred in regizorul momentului. Alex Dabija, de exemplu, e absolut fermecator ca regizor si om. E absolut fabulos, te uiti in ochii lui si vezi ca iubeste enorm actorul si mai vezi ca nici el nu ar putea trai fara teatru si atunci te arunci in bratele lui. E atat de bine sa fii prieten cu regizorul.

Rep.: Care au fost persoanele care te-au influentat cel mai mult profesional?

Profesorii, absolut. Am in continuare un profesor extraordinar in persoana doamnei Miriam Cuibus. Totusi, intalnirile sunt cele mai importante. Intalnirea cu Andrei Serban, intalnirea cu David Resrig, intalnirile cu mari regizori, te modifica si pe dinauntru si pe dinafara.

Rep.: Ce te motiveaza ca actor? 

E un fel de microb la nivel spiritual. Nu stiu ce ma mai motiveaza sau daca am fost vreodata motivat. La mine a fost ceva predestinat. Nu a fost cazul, nu a avut cum ca eu sa fac altceva, pentru ca eu ERAM. Niciodata nu s-a pus problema. 

Rep.: Intre a scrie si a regiza piese de teatru ce ai alege?

Sa scriu. Intr-un fel am inceput sa scriu dar nu neaparat teatru si intr-un fel si regizez cu fiecare rol pe care il am de jucat. Iar la facultate, alaturi de studenti am toata libertatea sa construiesc spectacole. Brancusi avea o vorba frumoasa: „Nu e greu sa faci o operade arta, greu este sa intram in starea de a le face”. Cateodata pun mana pe pix si nu ma mai dezlipsesc trei zile, dar daca am facut o pauza s-ar putea ca aceasta sa se prelungeasca cu cateva luni si sa revin cand ma pun in stare. Daca sunt in stare sa ma pun in stare.

Rep.: Ce inseamna un premiu Uniter pentru un tanar actor?

Iti face si bine si rau. Te obliga, e bine sa te oblige sa fii constant, sau mai bun. In acelasi timp e bine sa il uiti cat mai repede. Momentul in sine e splendid. Nu doar Uniterul ci orice apreciere in acest sens. Un premiu Uniter pentru debut se intampla doar o data si e frumos sa il ai. Pe urma mai pot veni, sau nu mai pot veni, dar la premiul pentru debut nu te poti intoarce. E ca un fel de semnatura pusa pe copilaria ta in teatru.

Rep.: Esti multumit de modul in care ai evoluat profesional?

Nu ma plang, dar se poate si mai bine. E ca in viata, cateodata ai satisfactii, impliniri, cateodata nu.

Rep.: Ti s-a intamplat vreodata sa uiti o replica?

Daaa...absolut. Tuturor actorilor li se intampla. O replica uitata poate fi ori un lucru foarte bun, ori unul foarte rau, depinde cat este actorul de versatil si cat esti de inteligent ca actor. Sa stii sa faci nesimtit acel moment. Asta depinde, bineinteles, si de partenerul de scena. Exista si trucuri de a fenta. Cel mai urat lucru de acest gen mi s-a intamplat la Bucuresti cand jucam in „Spovedanie la Tanacu” a lui Andrei Serban. Jucam cu Ionut Caras, eram doi preoti, eu stateam in spatele unui scaun si simteam ca trebuie sa se aprinda lumina si am uitat tot. Nu stiam cum sa mai incep. M-am aplecat spre el si i-am soptit: «cum incepe?». Si a spus ceva si n-am inteles. L-am mai intrebat o data si, cand am auzit cuvantul, am simtit asa o eliberare...A fost un moment pe care nu cred ca il voi uita prea curand. Sper, totusi, sa o fac. Bine, si ti se mai intampla balbe, de-asta teatrul e viu. Dar, e indicat sa nu se intample pentru ca asta inseamna o masinarie de carne care sa functioneze perfect. Nu ai voie sa fii Hamlet si sa tragi o balba.

Rep.: Ce inseamna pentru tine o sala plina?

Bucurie, intotdeauna. Orice actor, mic, mare, cand are o sala plina aceasta ii induce si mai mult devotament, il motiveaza mai mult. Ma bucur ca la Cluj sunt sali pline. Totusi, as vrea ca publicul sa fie putin mai critic. Nu m-ar deranja sa primesc o rosie in frunte daca e cazul, sau cineva sa plece din sala daca nu i-a placut spectacolul. Daca nu imi place o prajitura, o las, nu o mananc. Important e ca publicul sa nu se minta singur si sa nu se ridice in picioare daca nu simte sa o faca. Observ, totusi, ca s-au transformat generatiile si pur si simplu lumea nu mai e proasta. Si-au dat seama ca televizorul ii prosteste si atunci prefera sa vada un spectacol. Studenti, intelectuali, viitori intelectuali, in general oameni frumosi. Oricum teatrul face bine la suflet asa ca nu ar fi niciun motiv sa nu vina. 

Rep.: Ce faci cand nu esti actor?

Sunt actor tot timpul.

Rep.: Unde ti-ar placea sa traiesti, sa joci?

In Romania in orasul de unde sunt eu, Iasi. Am avut ocazia sa joc si a fost o mare bucurie pentru mine, cu proiectul „Spovedanie la Tanacu”. Mi-ar placea sa locuiesc in New York. Am fost si e un oras minunat, un spectacol continuu. Parisul pe de alta parte e un vis pierdut. Mi-ar fi placut sa fi stat in Paris in alta epoca, probabil m-am numarat printre unii artisi de acolo intr-o alta viata desi nu cred intr-o alta viata. 

Rep.: Ce citesti?

Culmea e ca nu prea citesc teatru. Asta e paradoxul, sunt obligat sa citesc teatru. Dar citesc de toate. Rasfoiesc si ziare, fugitiv. Imi place sa ating si sa simt paginile unui ziar.

Rep.: Ce te enerveaza la oamenii din jurul tau?

Mie imi plac oamenii foarte mult. Singurul lucru care nu imi place si de care incerc sa scap si eu si intr-un fel vom scapa cu totii mai tarziu, este sa fac rau altui om. Unii o fac constient, altii inconstient. Dar cu siguranta, si asta incerc sa transmit si studentilor, e mult, mult mai usor sa faci rau decat sa faci bine. Urasc foarte mult invidia. In mediul nostru ai la un moment dat carcasa foarte blindata si treci mai usor peste micile rautati care se aduna. Desi actorii au comunitatea lor mica, de elita, mai apar si impunsaturi.

Rep.: Cat esti de naumian?

Inainte de a fi programul Gellu Naum la Teatrul National, anul trecut, am lucrat in Germania, timp de o luna,  pe un poem de Gellu Naum, cu David Esrig „Tatal meu obosit” si „aproape” stiam ca voi juca in „Zenobia”. Dupa „Zenobia” a urmat  „Florenta sunt eu” si „Insula”. Consider ca experienta din Germania a fost un moment pregatitor care m-a indus in starea naumiana de care ne vorbea Ada.

Rep.: Exista destul loc in Cluj sa joci?

Este destul loc, sunt prea putine locuri. E acum o metoda snobo-moderna sa faci teatru. Din pacate, nu doar cei care au talent vin la teatru si sunt foarte multi care isi gresesc orientarea. Eu m-am intrebat intodeauna ce ii determina sa aleaga „sinuciderea alba”. E un fel de a te sinucide. Consumi din tine extraordinar de mult. Tot timpul te intrebi, ce adaug, de unde adaug?...E un „monstrulet” acolo...Eu imi tratez egal toti studentii, dar am avut si surprize. Unii intr-adevar nu au ce cauta. Nu le plang de mila, pot sa isi aleaga oricand o alta ramura. Si, la fel ca in alte domenii, nici in teatru nu cred ca ar fi bine ca toti sa fie foarte, foarte buni.

Rep.: Rolurile, cum le cataloghezi?

Nu exista rol bun sau mai putin bun. Am intalnit, persoane, actori, sa aiba parte de un rol, sa nu citeasca piesa, si sa te intrebe „ai halca”, ai de jucat, ai vorbe? Culmea, eu sunt un actor care imi place sa stiu ce joc. Eu intru intr-un fel de cantonament, un fel de post, „postul actorului” il numesc eu. Am primit si roluri in care am avut mai putin de vorbit si totusi a fost foarte bine. Rolul Heathcliff din „La rascruce de vanturi” e foarte mare si greu, solicitant si nu il poti apuca oricum. E dificila mai ales trecerea intre varste. In film iti apare un copil de 13 ani si apoi il vezi matur. Pe scena, toate varstele personajului trebuie parcurse in doua ore.

Rep.: Cum te simti la Teatrul National din Cluj-Napoca?

Ma bucur foarte mult pentru trupa Teatrului. E o trupa vie, deja formata cu patos si potential. Aici e si meritul lui Mihai Maniutiu (director general, n.red.). Cat despre Ramona Dumitrean pe care o am ca partenera in spectacolul „La rascruce de vanturi”, este o fiinta pe care o indragesc foarte mult. E ca atunci cand stai cu fratele mai mic sau mai mare si relatia se transforma intr-un consult al simtirii.

Rep.: Preferi spectacolele dese?

E bine si rau sa ai spectacole dese, pentru ca trebuie sa ai un exercitiu al schimbarii foarte intens si cateodata nu mai ai timp sa iti canalizezi energia pentru fiecare personaj. Dar probabil daca m-as odihni prea mult mi-ar dauna. Oricum, intrebarile existentiale ma fura mai mult decat ar trebui. In plus, oricare actor se gandeste macar o data sa renunte. Pur si simplu nu mai vrei si intri intr-o anumita stare... Pe langa acea boemie care defineste un actor, viata traita sub luna mai mult decat sub soare pare sa ma reprezinte pe mine.

Rep.: Repeti mult in fata oglinzii?

La „Insula” n-am putut repeta acasa, aveam nevoie de ritm, de chitara. In spectacolul pregatit de Ada am invatat din mers. Repet foarte mult cu apa. Cu ochii in apa uit de mine. In schimb, nu-mi place oglinda, mi-e frica de oglinda. Ma cunosc destul de bine pentru a nu avea nevoie de oglinda. In plus, actorul trebuie sa aiba un al treilea ochi, undeva sus, deasupra. El se vede tot timpul, se studiaza tot timpul. Asa si eu: imi stiu gestul si imi controlez inclusiv muschii sa ajung intr-o anumita pozitie sau sa captez o anumita energie.

Rep.: Exista un rol pe care ti-ai dori foarte mult sa il joci?

Imi doresc sa il joc pe Caligula, pe Prospero din „Furtuna”, pe Caliban din „Furtuna”. Fiecare actor are un fel de-a fi pe scena pe care il recunosti, dar in acelasi timp e foarte bine sa te schimbi mereu incat sa nu fi recunoscut, sa incerci, sa fortezi. Eu lucrez mult in sensul asta si uneori pana la epuizare. Atunci uiti de tine, nu-mi explic...Intr-un fel simti cu se brazdeaza pielea celuilalt, sau intentia celuilalt si te conduce intr-un fel el, personajul. E o meserie absolut ciudata. E un soi de boala. Dorinta de schimbare, sa nu fi tu.  

Rep.: Sunt actorii atat de diferiti de restul lumii?

Te dezobisnuiesti intr-un fel sa comunici cu oamenii ca actor. Daca asezi un grup de actori intr-un colt si un grup de civili in alt colt, actorii se comporta absolut ciudat. Se misca altfel, clipesc altfel si nu vorbesc decat despre...teatru.  

Cristina Beligar