Actorul “fără vârstă”

A debutat în „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte” pe neaşteptate, înlocuind pe cineva chiar în ziua spectacolului. De-atunci – se întâmpla în 2004, pe când era student în anul doi – n-a mai coborât de pe scena Naţionalului clujean.

Silvius Iorga, unul dintre puţinii actori clujeni de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, are o natură de “primată”, este schior şi căţărător de ocazie. Deşi rolul Arlechinului din “Cântăreaţa Cheală” l-a făcut să treacă prin agonie şi extaz, încă afirmă că actoria este cea mai uşoară meserie din lume. În interviul pe care l-a acordat Mesagerului de Cluj mărturiseşte că personal nu ar face chiar “totul” pentru artă. Pentru ce altceva atunci?

Reporter: Cum vedeai viaţa de actor înainte de a intra la actorie?

Silvius Iorga: A fost foarte familiară, pentru că bunicul meu a fost balerin, iar bunica actriţă. Tata, din păcate, nu a înţeles arta, fiind salvamontist. Mama urmează un curs de olărit şi a început să îşi dea seama ce înseamnă. Bunicul, în schimb, vine la fiecare spectacol, fiind fanul şi criticul meu numărul unu. 

De ce teatru şi nu televiziune?

Teatrul e live şi ai contact cu publicul. Asta nu bate nimic. 

Sunt actorii actori şi în viaţă?

Sunt, câteodată. În anumite situaţii te foloseşti de statutul ăsta prin modul în care îţi controlezi anumite reacţii. Dar, în general, actorii sunt sătui de jucat. Mai degrabă joacă teatru în viaţa de zi cu zi oamenii obişnuiţi. Mai greu e pe scenă.

Care este principala regulă pe care tu o urmezi ca actor?

Să mă simt eu bine în primul rând. Lăsând la o parte regulile fizice şi de meserie, o regulă de principiu ar fi aceea de a fi foarte atent pe scenă să îi ajut pe ceilalţi, pentru a mă pune, în acest fel, şi pe mine în evidenţă. Ajutându-l pe altul te poţi pune şi pe tine în valoare, fără a aştepta să ţi se ridice tot timpul „mingea” la fileu. 

Când ştii că rolul ţi-a ieşit bine?

De obicei pe scenă, în timp ce-l joci. O zi proastă nu trebuie să fie o scuză pentru un actor. Dacă cred că am greşit „flagrant” mă analizez, în schimb, şi pe o filmare, dacă am ocazia. Dar, de obicei, sunt destul de sigur.

Ce înseamnă pentru tine popularitatea?

Este supraevaluat să fii popular. Mulţi după ce ajung să fie cunoscuţi se plâng că nu mai suportă popularitatea. Eu le-aş zice „Măi, sunteţi persoane expuse, asumaţi-vă!”.

Cât de grea este meseria de actor?

Este cea mai uşoară. Ne plângem noi, actorii, mult, dar nu-i grea. Într-adevăr, te solicită psihic şi sufletesc. În cazul în care actorul are şi un fizic expresiv atunci este solicitat şi din acest punct de vedere de regizor. Totodată poţi să faci un rol aproape nemişcat care să te consume la maxim, şi tu, ca persoană să fii foarte mobil şi activ.

A fost Arlechinul din „Cântăreaţa cheală” cel mai greu rol pentru tine?

A fost agonie şi extaz. Aş da o temă de casă pentru cineva să stea, într-o zi când e singur acasă, 20 de minute nemişcat, nu o oră şi jumătate. E un exerciţiu total de răbdare şi de autocontrol. Simţi muşchi şi organe pe care nu le simţeai. Te dor părţi ale corpului. Te doare un centimeru din talpă. Durerea e concentrată acolo. Sunt multe, multe praguri şi etape într-o oră şi jumătate de stat nemişcat. Ultima jumătate de oră însă, trece foarte repede pentru că renunţi să te lupţi cu tine. 

Este actoria pe primul loc în acest moment al vieţii tale?

Nu. Întotdeauna, pe primul loc va fi pentru mine familia. Am persoane în viaţă care sunt mai importante ca mine. De exemplu sora mea, chiar şi câinele ei.

Vezi lumea ca teatru?

Da, de acolo mă inspir. Peste tot văd scene şi imagini. Încă de la primele cursuri din studenţie ni se spunea să fim atenţi să ne uităm la oameni, să furăm, să copiem un mers, un gest. 

Dacă ai ocazia ai face Teatru de Club?

Am şi făcut... Am avut şi trupa mea împreună cu doi colegi de facultate. Am făcut spectacole de improvizaţie şi pantomimă, în genul celor de la „Umbilical Brothers”, numai folosindu-ne de lumini, zgomote. Mai fac animaţii în cluburi. Îţi conferă o lejeritate de a comunica cu orice gen de persoane, pe care nu foarte mulţi actori o au. 

Cine şi unde va fi Silvius Iorga peste zece ani?

În următorii zece ani cred că un copil ar fi în plan. În meserie, cât mai sus. Mi-am planificat viaţa până la 30 de ani şi sunt în grafic, stau mai bine decât am crezut. 

Ce nu ai fi dispus să faci pentru artă?

Să îmi încalc anumite principii. Am avut de pierdut în meserie atunci când am ţinut la principiile mele. Am fost şi ameninţat că nu voi fi angajat la Teatru din cauza asta. Implica să mint pentru a servi intereselor altor oameni. Nu am putut să fac chestia asta.

Cum a fost experienţa în New York cu specatcolul „Spovedanie la Tanacu”?

A fost visul meu de când am văzut prima dată „Pierdut în New York” cu Macaulay Culkin să ajung să văd New Yorl-ul. Poate de aceea mi s-a părut foarte familiar. Am avut ocazia să joc la „La MaMa Theatre”, un teatru „off-off” Broadway. 

Cu ce rol te identifici cel mai mult, pe care să îl simţi aproape?

Cu Puck din „Visul unei nopţi de vară”, pe care l-am jucat în facultate. Îmi este apropiat ca şi caracter. Un rol drag a fost şi Stastik din „Noaptea Walpurgiei”, un rol pe care l-am avut în cap dinainte de a şti ce joc. Era un personaj deja creat de  care vroiam să mă folosesc într-o piesă. S-a potrivit perfect pe text, pe situaţie. 

Cât de critic eşti cu tine?

Am o doză de criticism. Am puseuri de autoironie şi de autoeducare şi corectare, acasă singur. Pe scenă, de obicei, ştiu când greşesc, dar îmi place să mi se zică şi din exterior, indiferent dacă o critică sau alta vine din partea unui alt actor, maşinist sau chiar bunicul meu.

Eşti şi spectator de teatru?

Da, merg la spectacolele colegilor mei. Îmi place ideea pierdută de teatru. Încerc să regăsesc acea prestanţă, acel prestigiu pe care îl avea actorul în trecut.

Cum ţi se pare trupa actuală a Teatrului Naţional din Cluj-Napoca?

Sunt tineri, foarte tineri. Nu avem un actor de 40 de ani, deşi ar fi nevoie de un astfel de actor de forţă. Nu mai există „genuri” de actori, deşi pe asta ar trebui să se meargă în teatru. E şi greşeala profesorilor care acceptă studenţi interesanţi, dar „ciudăţei”. 

Cât de mare e rivalitate între voi, ca actori?

Unicitatea e cea mai importantă. Nu-mi place conceptul de prea mult spirit de echipă în Teatru. Suntem persoane, suntem actori, vreau să mă afirm ca actor nu vreau să mă afirm ca echipă. Într-o echipă eu nu exist. Eu sunt Silvius Iorga şi vreau să mă vadă lumea, că de-asta m-am făcut actor. Da, trebuie să fii bun în scenele de grup, dar trebuie să te şi remarci ca individ.

Ce te recomandă cel mai bine ca actor?

Tinereţea. Nu ştiu unde să mă încadreze, copil, adolescent, tânăr, matur. Când nu va mai fi tinereţea, voi găsi altceva. Un pic de viclenie. E bine să ajungi să arăţi la aproape 30 de ani, ca la 15 ani.

Cristina Beligăr