Incursiune în lumea lui Paszkany: CFR, afaceri, televiziune

A început o afacere de la câteva mii de mărci vest germane luate împrumut şi a ajuns unul dintre cei mai prosperi oameni de afaceri din ţară. A adus primul mall la Cluj şi a dus clubul CFR în Champions League, iar acum investeşte în media – mai exact în primul proiect de televiziune regională din România.

Plasat de revista Forbes pe locul 10 şi de Capital pe locul trei în topul celor mai bogaţi clujeni, cu o avere de 30-32 de milioane de euro, respectiv în jur de 50 de milioane de euro, Arpad Paszkany a preluat o echipă aflată în moarte clinică şi a transformat-o într-o forţă a fotbalului românesc. Într-un interviu acordat în exclusivitate Mesagerului de Cluj, Paszkany vorbeşte despre echipa sa, CFR Cluj, despre fotbalul românesc, dar şi despre afaceri şi despre felul în care, în opinia sa, ar putea fi însănătoşite economia şi sportul-rege în România.

Reporter: Anul 2011 nu a fost prea grozav pentru CFR, care nu a obţinut nici măcar un trofeu. Ce nu a mers?

Arpad Paszkany: Este foarte greu ca an de an să te menţii acolo sus şi să aduni trofee. Eu recunosc că am făcut nişte greşeli, plecând din vara anului trecut. Atunci nu am schimbat banca tehnică, iar pe urmă am făcut nişte transferuri care nu ne-au putut ajuta. Au mai fost şi câteva momente psihologice, aşa cum a fost acel meci din retur cu Poli Timişoara, pe care dacă l-am fi câştigat, am fi fost în „pachetul” de şase echipe care se luptau pentru titlu. De acolo a fost foarte greu să motivez nişte jucători obişnuiţi să se bată la titlu să lupte doar pentru locurile 4-5. Am avut mulţi jucători accidentaţi, iar atunci am luat o decizie, cred eu raţională, de a-i trimite la tratament, chiar dacă acei fotbalişti ne-au lipsit. În istoria fiecărei echipe există suişuri şi coborâşuri. Se spune că, de regulă, cu un lot bun poţi avea succes trei sezoane. A fost şi cazul nostru, iar acum este anul schimbării. Se ştie că în vara trecută am schimbat mai mult de jumătate de lot şi, din câte văd şi din câte spun specialiştii, am făcut transferuri reuşite. Practic, din cei 12 jucători aduşi acum, şapte sunt titulari.

Asta înseamnă că CFR nu ar avea nicio scuză dacă ar rata titlul în acest sezon?

Fotbalul nu este o ştiinţă exactă unde, dacă aplici „formula matematică”, ţi se garantează reuşita. Şi de asta este frumos sportul în general, iar fotbalul în special. Practic, orice echipă poate să dea lovitura, iar surprizele apar când te aştepţi mai puţin. Sper ca echipa să ajungă cât mai aproape de potenţialul maxim, pentru că azi există o diferenţă mare între valoarea individuală a fotbaliştilor şi valoarea de grup. La anumite capitole, cum ar fi posesia, încă suntem deficitari. Totuşi, trebuie privită şi jumătatea plină a paharului, pentru că deşi avem o bancă tehnică nouă şi jucători noi, suntem pe locul secund, la un singur punct în spatele liderului.

Multe dintre contracanditatele CFR-ului la titlu au anunţat că se vor întări transferând jucători noi. Veţi proceda la fel?

Principala noastră preocupare este ca victorile să vină şi de pe urma unui joc colectiv, nu doar ca urmare a unor reuşite individuale. Aşa cum am vorbit şi cu antrenorii, nouă nu ne trebuie o infuzie de jucători. S-ar putea totuşi un mijlocaş, având în vedere că Peralta a suferit mai multe accidentări, evoluând de multe ori la limita potenţialului său, din cauza problemelor de sănătate.Totuşi, dacă vor exista echipe de top din Europa dispuse să împrumute jucători de clasă, peste cei din Liga I, nu vom spune nu.

De Zerbi şi-a încheiat aventura la Cluj?

Deocamdată nu am discutat cu el, dar cred că cel mai bine pentru el şi pentru noi ar fi întreruperea contractului şi reîntoarcerea sa în Italia.

Dacă vi s-ar garanta titlul şi participarea în Liga Campionilor, câţi bani aţi fi dispus să cheltuiţi pentru asta?

Ştiţi cum e, în viaţă există o balanţă. Într-o competiţie, nu poţi să ai jucători mult peste măsura campionatului, pentru că acest lucru ar aduce rezultate pe termen scurt, dar în timp, acei fotbalişti şi-ar pierde din determinare, ar simţi nivelul şi şi-ar pierde implicarea. Eu am mai spus-o şi în alte situaţii, dacă aţi aduce Barcelona în România, primele partide le-ar câştiga la 5, 6, 7 la 0. Foarte probabil însă, pe la sfârşitul turului, pe un teren ca cel de la Sibiu, ar face primul egal. Apoi, în retur ar mai face două sau trei remize. În sezonul următor, ar suferi una sau două înfrângeri, dar nu în meciurile importante, ci foarte probabil împotriva unor echipe medii. Fiecare trage de el şi simte că trebuie să pună în folosul echipei doar ceea ce are nevoie pentru a avea rezultate. Iar dacă nivelul campionatului este mult mai jos decât nivelul său individual, atunci începe să o lase şi el mai moale. Ca atare, trebuie gândit să aduci jucători care sunt mai buni cu 25-30 la sută decât cei mai valoroşi din acel campionat. Mai buni oricum nu poţi aduce, pentru că au pretenţiile lor, mai ales dacă au o vârstă care să le permită să evolueze la echipe de top din Spania sau Italia.

Cum comentaţi faptul că în continuare, „granzii” din Bucureşti acuză CFR că este cea mai favorizată echipă?

Eu revin la ideea că, de obicei, hoţii strigă hoţii. Cred că s-au făcut atâtea investigaţii în ultimii 4-5 ani, dar numele CFR-ului nu a apărut niciodată undeva. Nici nu poate să apară, pentru că noi nu am căutat relaţii nici la şefii fotbalului, nici la arbitri, nici la jucătorii echipelor adverse. Din păcate aici e un fenomen complex care într-un fel este de înţeles, dar e condamnabil şi putem povesti deschis despre acest subiect, deşi s-ar putea să nu le placă unora. Există nişte interese economice foarte importante din partea canalelor de televiziune din capitală ca în sfârşit o echipă din Bucureşti, oricare dintre ele, să câştige un campionat. Aici este vorba de publicitate, raiting şi multe altele. Dar comentatorii acestor posturi de televiziune ar trebui să se gândească la faptul că atunci când vorbesc ar trebui să fie obiectivi. Am văzut de multe ori o răutate dusă la extrem din partea acestora, în primul rând la adresa noastră, pentru că noi reprezentăm principala ameninţare pentru echipele din Bucureşti. Dacă ar fi altă echipă în locul nostru, indiferent că ar fi din Ardeal, Oltenia sau de oriunde altundeva din provincie, atunci aceasta ar fi principala lor ţintă. Interesant este că atunci când se greşeşte împotriva noastră, nimeni nu sesizează nimic. Totul e ţintit, adică hai să arătăm cât de favorizată e CFR. Interesant e că atunci când se greşeşte în defavoarea noastră nu se vorbeşte despre asta sau se spune, de exemplu, că dacă la CFR i-a fost refuzat un penalty, i s-a acordat în schimb un aut.

Cum vă explicaţi faptul că, totuşi, patronii echipelor din Vaslui şi Timişoara sunt promovaţi la posturile de televiziune?

Voi formula în aşa fel încât să nu mă poată chema nimeni la comisiile fotbalului. Ca atare, am să emit o frază. Nici eu ca persoană şi niciun alt oficial de la CFR nu a plătit vreun leu sau euro vreunui canal de televiziune din Bucureşti sau din alt oraş al României.

Apropo de naşii şi de finii celebri din fotbalul românesc, v-aţi vedea „năşind” vreun oficial de la una dintre echipele din Liga I?

Nu, niciodată. În primul rând, eu nici nu-i cunosc, în afară de George Copos şi de Nicolae Badea, pe care i-am cunoscut cu mult timp înaintea implicării mele în fotbal. Pe ceilalţi nici măcar nu pot să spun că-i cunosc personal. M-am întâlnit cu unii dintre ei atunci când m-am dus şi eu la decernări de titluri de sfârşit de an şi distincţii şi pe vremea când stadionul nostru nu era încă modernizat, pentru că atunci era inevitabil să te întâlneşti cu delegaţia vizitatoare, având în vedere modul în care erau plasate locurile din tribuna oficială. Nu-i cunosc pe aceşti oameni şi, foarte sincer, nici nu mă regăsesc ca structură filosofică sau psihologică printre ei. Ca atare, cu siguranţă nu o să mă vedeţi nici năşind şi nici făcând alte lucruri împreună cu ei.

Ce fel de relaţii aveţi cu preşedintele Federaţiei, Mircea Sandu, şi cu preşdintele LPF, Dumitru Dragomir?

Relaţii nu am cu niciunul, de niciun fel. Cu domnul Sandu m-am întâlnit de vreo trei ori, o dată la Piatra Neamţ şi încă de vreo două ori în cadru oficial, tot aşa cu ocazia unor decernări de distincţii la sfârşit de an. Per total, nu cred că am petrecut alături de el mai mult de 60 de minute. Iar cu domnul Dragomir, personal m-am văzut cred că de vreo două ori, iar per total nu am stat mai mult de vreo 30 de minute alături de el.

Totuşi, care sunt oamenii din fotbalul românesc pe care îi respectaţi cel mai mult şi cu care aveţi relaţii bune?

Mă abţin pentru că dacă aş da vreun nume s-ar interpreta, mai ales atunci când jucăm împotriva lor. Drept urmare, prefer să nu spun nimic despre cei din ţară. Ca şi model extern, Franz Beckenbauer ar fi cel pe care îl admir. Îmi place de el ca şi ţinută, dar şi ca performanţe economico-sportive. Sunt şi suporterul lor declarat, am trăit 7 ani la Munchen, chiar am avut locuinţă nu departe de Olympiastadion.

V-aţi gândit şi la o colaborare cu ei după modelul celor cu Benfica şi FC Porto?

E greu să ajungi să colaborezi cu ei pentru că Bayern este o industrie atât de mare, încât nu avem ce să le oferim. Noi avem o relaţie diplomatică şi, să zicem aşa superficial, de amiciţie. Dacă m-aş duce la Munchen şi m-aş anunţa, nu ar fi o problemă să iau masa cu ei sau să stăm la o discuţie, dar nimic mai mult.

Dacă aţi fi acum la început de drum şi ar trebui să vă construiţi o echipă mizând doar pe transferuri din ţară, ce jucători v-aţi dori?

Dacă aş putea să transfer numai din ţară, l-aş transfera pe portarul de la Ceahlăul, danezul Thomas Villadsen. Ar mai fi Goian, pe care l-aş vedea alături de Cadu. De altfel, eu nu aş putea să concep echipa fără Cadu... Îmi place şi Latovlevici, care e un jucător cu multă dăruire. Îmi place şi Wesley, poate şi Teixiera, care mi-a plăcut însă mai mult când juca la FC Braşov. În rest, alţii... eu nu zic că fraţii Costea nu sunt talentaţi, ca să dau acest exemplu. Eu prefer totuşi jucătorii constanţi, care nu joacă neapărat de nota 9, dar o fac constant de 7-8. Pentru asta îl apreciez pe Renan, care este extrem de constant şi e cel mai bun transfer. Dacă aş avea trei ca el, pe care să pot să-i aliniez la mijlocul terenului, vă garantez că nu ar sta nicio echipă în faţa noastră.

Care dintre jucătorii care au evoluat de-a lungul timpului la CFR v-au rămas în inimă în mod special?

Eu am rămas cumva legat de toţi jucătorii care au trecut pe la noi, dar l-aş aminti aici în primul rând pe Traore. El era acel diamant foarte preţios, încă neşlefuit. Şi mă bucur că la şlefuirea acestui diamant extrem de preţios am contribuit şi noi decisiv.

Vorbind despre afacerile dumneavoastră, înainte de criză aţi intenţionat să dezvoltaţi nişte proiecte de amploare de genul Sigma Towers şi Riverfront. Mai rămân acestea de actualitate?

Din păcate criza, mă rog, criza din punctul de vedere al finanţării, nu mai face aceste investiţii rentabile astăzi. Ofertele bancare de finanţare arată în felul următor: dacă aş realiza, să zicem, Sigma Towers cu o rambursare de 15 ani, ar însemna ca 15 ani să lucrez în exclusivitate pentru bancă. Sunt eu tânăr, dar nici chiar aşa. Eu cred că în aproximativ doi ani, mai repede nu prea, sistemul bancar va reveni forţat şi de nişte legi internaţionale, de care am avea nevoie.

Unde credeţi că s-a greşit şi care consideraţi că ar fi modalităţile prin care s-ar putea genera creşteri economice?

Dacă băncile ar putea fi obligate, prin lege, ca măcar 75% din cuantumul banilor pe care îi plasează să fie în economia reală şi nu în mişcatul unor butoane pe calculator, s-ar genera bani în economia reală. Să ştiţi că banii care lipsesc – teoretic, pentru că practic nu au fost niciodată în economie – s-au generat din calculatoare şi pe burse. Sumele fantastice la care erau cotate multe companii europene, americane sau arabe nu existau. Iar băncile au pierdut foarte mulţi bani plasându-i în titlurile acestor companii, în mod direct, sau prin intermediul unor fonduri de investiţii. În acele fonduri de investiţii au fost băgaţi bani reali, dar pe partea cealaltă au investit bani în iluzii. Dacă băncile ar finanţa economia reală, atunci am putea avea un crescendo în toate ramurile. Soluţia ar fi ca în loc să împrumute guvernele ca să dea salarii şi pensii şi alte cele, să trebuiască să dea acei bani unor companii care construiesc, nu contează ce – fabrici, case, drumuri, mall-uri. Acelea ar fi realizări reale, acelea ar exista şi ar avea efect benefic.

Cât credeţi că va mai dura criza economică?

Sunt cicluri, de regulă, de 11 sau de 12 ani, cu suişuri şi coborâşuri. Au fost momente foarte bune în Europa de Vest înaintea prăbuşirii comunismului. Apoi, s-a deschis o perspectivă foarte bună în Europa de Est, după prăbuşirea comunismului. Aici existau pieţe virgine şi o piaţă de muncă foarte ieftină şi productivă, iar astfel s-a creat şi nevoia inventării acestei noţiuni de Uniune Europeană, a cărei hotare să le împingi spre popoare numeroase, care sunt dispuse să lucreze pe salarii mai mici decât nemţii, francezii sau alte ţări. Au fost deci vreo 18 ani cu creştere economică atât în partea de vest a Europei, cât şi în Est. Apoi a apărut criza, iar acum ar mai fi de „postit” încă vreo doi ani. Aceste lucruri nu le spun pentru că asta ar fi doar părerea mea, dar informaţiile le primesc din partea unor cunoştinţe mai ales în partea de vest a Europei, de la fonduri de investiţii, bănci şi multinaţionale. Peste vreo doi ani o să vedeţi că vor apărea investiţii importante care vor absorbi şi forţa de muncă. Vine vremea bună, un pic de răbdare şi veţi vedea că se vor schimba lucrurile în bine.

În momentul de faţă credeţi că se mai pot dezvolta afaceri de succes în România?

Sigur că da, România din multe puncte de vedere este o ţară mult mai primitoare şi mult mai sigură pentru a dezvolta aproape orice afacere, decât multe ţări din Europa de Vest. Vă spun sincer că nu aş investi în Italia, iar în Spania doar în anumite domenii. În Germania nu aş investi pentru că piaţa este atât de ocupată încât ţi-ar trebui un capital foarte mare, pentru un beneficiu foarte mic. România este o ţară care nu este încă acoperită în niciun domeniu investiţional, iar noi mai avem şi avantajul geografic. Eu zic că România va beneficia întotdeauna de prezenţa companiilor mari şi a băncilor importante. Pentru fiecare investitor care decide să vină cu bani este important să vadă capătul tunelului, iar când spun asta mă refer la o stabilitate legislativă care să le garanteze că nu se vor schimba regulile pe parcurs.

Spre ce domenii credeţi că ar trebui să se orienteze investitorii?

Eu cred că un astfel de domeniu este IT-ul. La noi, în Cluj, dacă vin Siemens, Evoline, companii foarte mari să recruteze sute, mii de oameni, atunci de ce să nu facă şi investitorii români acelaşi lucru? Eu am prieteni, oameni de succes, fraţii Metz, care au o companie puternică în Cluj, EBS, şi mă bucur că proprietarii sunt de-ai noştri şi că exemplul lor este de urmat.

Ion Ţiriac spunea că a relizat că a scăpat de sărăcie atunci când şi-a permis să ia masa în cel mai luxos resturant, fără să-i fie afectat „bugetul”. Personal, unde aţi trasa graniţa dintre sărăcie şi prosperitate?

Hai să spunem că eu am avut şi noroc, pentru că am terminat liceul chiar în 1990, deci exact la momentul potrivit ca să încep ceva. Tata a plecat în Germania în martie, iar eu l-am urmat în septembrie. Noi fiind saşi, am stabilit că vom rămâne în Germania şi am înfiinţat o firmă de construcţii cu forţă de muncă din România care a avut la un moment dat 400 de angajaţi. În prima perioadă, cei mai mulţi bani i-am câştigat de pe urma comerţului. Eu am adus camioane de spray-uri în România şi nu puteam scoate unul, fiindcă toate erau vândute dinainte. Deci bani existau, nu exista marfă. Eu cumpăram en gros pe undeva la 30-35 de pfeningi şi vindeam cu trei mărci la en-gros, iar buticarii se băteau pe marfa respectivă. Apoi, lumea ajungea să le cumpere cu 6 mărci de la butic. Practic, eu am început cu 13.000 de mărci ceruţi împrumut de la un prieten şi mai aveam vreo 8.000 de mărci strânşi de tata. În 7 luni am făcut aproape 1,2 milioane de mărci cash! Atunci am început şi cu construcţiile, a început să meargă şi afacerea asta tot mai bine, am cunoscut apoi şi nişte investitori imobiliari cu care m-am asociat. Am avut şi o firmă de piese auto, West Auto, care a mers excelent ani de zile.

V-aţi gândit vreodată să renunţaţi la afaceri?

Da, dar în secunda a doua m-am gândit la oamenii cu care lucrez, iar unii dintre ei sunt alături de mine chiar din 1991-1992. Aş putea să închid, sigur că pot să aduc o firmă de management şi să le dau cheile, poftim, faceţi asta şi asta... Dar mă gândesc şi la acei oameni şi la familiile lor, iar atunci nu mă mai pot opri. Şi întotdeauna mă gândesc că trebuie să le asigur locurile de muncă şi, mă rog, o continuitate în viaţă. Şi mă mai apucă uneori câte o nebunie, mă mai convinge unul-altul să mai fac o televziune, să mai fac nu ştiu ce. Şi atunci iarăşi mă gândesc că trebuie să mai fac o altă afacere ca să am de unde să investesc bani şi tot aşa...

Cum v-aţi decis să investiţi în postul de televiziune Transilvania L!VE şi când credeţi că va deveni o afacere profitabilă?

Nu-mi fac niciodată planuri de bătaie mai lungi de cinci ani, pentru că în timpul ăsta lumea se schimbă şi vin „n” elemente necunoscute. În următorii cinci ani asta sigur nu e o afacere. Într-un moment în care bugetele de publicitate ale companiilor mari sunt tăiate cu 20-25% faţă de acum 3-4 ani, de unde să crească televiziunea sau presa? Eu dacă tot m-am băgat în afacerea asta, aş dori să văd o presă cum n-am mai văzut. Adică aş dori să văd o atitudine corectă, echidistantă faţă de toată lumea. Dacă ăla e negru, e negru, dacă celălalt e alb, e alb. Noi nu încercăm să-l înnegrim pe ăla alb ca să vină şi să plătească „curăţătoria”. 

Cum vedeţi viitorul posturilor de televiziune?

Timpul se comprimă, uite aici ne vom uita la televizor (arată spre telefonul mobil). Pentru că oamenii nu stau să se uite la televizor tot timpul. Deci peste ani, o să ne uităm la televiziune pe telefoane, pe drum, în autobuz, oriunde. Pentru asta am vrut să facem un site, aşa cum sunt platformele Dolce, Digi, care să fie foarte vizionat de public, să aibă un background tehnic foarte puternic, care să poată să ducă streaming-ul la un milion de oameni, dacă trebuie. În momentul în care acel site va fi foarte vizionat de public, să oferi posturile de televiziune ca în căsuţa aceea în care oferi streaming-ul, să poţi selecta programul care să meargă. Să poţi să butonezi postul pe care îl vrei, Antena 1, Pro Tv, nu contează care... Deci asta am vrut să facem.

A investit în Europa, dar nu a ajuns niciodată în SUA

Arpad Paszkany a dezvoltat o serie de afaceri în principalele oraşe ale Europei de Vest, axându-se pe construcţii. „Eu am fost şi încă sunt acţionar în diferite companii, aşa că am construit clădiri importante în mai toate capitalele şi oraşele importante din Europa Centrală şi de Est. Regret că nu am reuşit asta în Bucureşti, dar chiar nu a fost din vina noastră. Nici în SUA nu am ajuns, nici măcar ca turist. Dar cunosc foarte mulţi americani, de la avocaţi, oameni politici, actori şi regizori. Practic, cunosc reprezentanţi din toate segmentele. Dar ce mi-au spus la unison aceştia, e că ceea ce e frumos în SUA ai văzut de un milion de ori pe ecrane. Ce nu ţi se arată pe ecrane, nu merită văzut. Şi dacă asta spun americanii, eu îi cred pe cuvânt”, susţine Paszkany.

Îndrăgostit de Dubai

Arpad Paszkany a mărturisit că se simte îndrăgostit de Dubai, unde a fost de nenumărate ori. „Am fost în Dubai cred că de vreo 10-11 ori şi dacă mă ajută Dumnezeu o să mă mai duc. Dubaiul e un loc fascinant. E singurul loc din lume unde imaginaţia arhitecţilor a fost pusă în operă de către constructori, fără să se ţină cont de rentabilitatea lor. Astfel de soluţii arhitecturale nu o să vedeţi niciodată în Europa sau în SUA, pentru că acele costuri, în foarte multe cazuri duble, nu pot fi obţinute din chirii sau vânzare, aşa că nu se justifică, e o cheltuială în plus”, spune el, recunoscând, în schimb, că nu ar mai alege niciodată ca destinaţie turistică Italia. Arpad Paszkany şi-a petrecut Revelionul în Mauritius.

Ștefan Lică
Foto: Arhiva