Radu Lărgeanu, aruncat de viaţă la Cluj

La aproape 29 de ani, angajat „asigurat” al Teatrului Naţional din Cluj-Napoca în iarna lui 2011, dar actor pe Scena Mare de aproximativ şase ani, Radu Lărgeanu este un actor... smerit. A dat lecţii despre Arta războiului în premiera iernii: „Machiavelli: Arta terorii”, pusă în scenă de Răzvan Mureşan pe scena Naţionalului clujean şi mai poate fi văzut, în aceeaşi ipostază, de „leu” şi „vulpe”, în acest început de an.

Fiind convins că nimeni nu este de neînlocuit, Radu acordă aceeaşi importanţă fiecărui rol şi are propriul sistem de apărare care îl individualizează.

Implică actoria mult sacrifiu?

În momentul în care ai ales să faci asta ai sacrificat anumite lucruri de care eşti conştient sau mai puţin conştient. Aş fi dispus, deocamdată, să fac multe sacrificii. Nu aş renunţa chiar la orice, dar la foarte multe. Din păcate, venind în Cluj, mi-am sacrificat familia, care a rămas la Iaşi. 

Pentru tine a fost o chemare sau o opţiune între alte opţiuni?

Am crescut împreună cu Cristian Grosu la Iaşi şi prin clasa 1 ne-am dus la Palatul Copiilor. Iniţial, mersesem la carturi şi am ajuns într-o sală de spectacole unde se dădea concurs. Am dat concurs şi am rămas acolo. A fost mai degrabă întâmplare, decât chemare. Am stat şi eu la coadă cu ceilalţi copii şi am zis poezii şi cântece.

Ce te nemulţumeşte ca actor?

Nu este ceva care să mă nemulţumească. Mă simt mai bine pe scenă decât în culise sau în sală. Am avut o pauză de gândire de vreo câţiva ani după ce am terminat liceul până când am zis „stop”, nu se mai poate fără. A fost alegerea cea mai bună. De doi ani de când sunt actor profesionist am avut cel puţin două roluri principale. Sunt foarte mulţumit din punctul ăsta de vedere. Nu am încercat pe o altă scenă, mai ales că, în ultimul an şi jumătate, au avut loc schimbări foarte mari la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca şi toate în direcţia bună.

Ce trebuie să facă un actor pentru a evolua, fără să se plafoneze?

Sunt foarte importante întâlnirile cu oameni deosebiţi. Când lucrezi cu un regizor, e ca şi când ai trece printr-o nouă şcoală. Şi atunci mai multe întâlniri cu aceşti oameni speciali înseamnă evoluţie. Un secret al evoluţiei mai poate fi munca.

Ai avut vreo dispută cu vreun actor sau regizor?

Sunt unele dispute care distrug şi unele dispute care construiesc. Cu colegii, chiar dacă e o ceartă, e de cele mai multe ori una constructivă. Iar regizori, sunt tipuri şi tipuri... Sunt acei regizori speciali în faţa cărora nu fac decât să casc gura şi să înghit. Am avut şi experienţe nefericite. Dar din orice întâlnire câştigi.

Ce înseamnă succesul pentru tine?

Succesul nu ştii când vine... Noi, actorii, suntem foarte greu mulţumiţi. Nu cred în actorul care spune după fiecare rol „sunt foarte mulţumit”.

De ce ar trebui să meargă cineva la teatru?

Să se uite în oglindă...

Cum te simţi la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca?

Trupa actuală, cred eu, este una dintre cele mai bune trupe din ţară şi acesta este unul dintre motivele pentru care nu aş pleca. M-am gândit să merg la celălalt „partid”, dar chiar se întâmplă lucruri bune şi se întrevăd lucruri şi mai bune la orizont. La început, aveam de gând să plec la Sibiu, sau poate Bucureşti. Clujul s-a dovedit a fi opţiunea cea mai bună. La un moment dat nu mai hotărăşti tu unde te aruncă viaţa.

Ce îţi doreşti de la viitorul tău în teatru?

Cât mai multe întâlniri cu oameni remarcabili.

Pentru generaţia ta mai înseamnă teatrul asceză şi jertfă?

Depinde de actor. O jertfă este sigur. Te jertfeşti pe tine, te dai cu totul, trup şi suflet. Sunt roluri şi spectacole, la modul ideal vorbind, în care slăbeşti patru kilograme. Sunt perioade când ai trei spectacole şi după aceea mergi la psihiatru, te trezeşti noaptea plângând şi nu ştii de ce. Nu mai poţi dormi. Te joci foarte mult cu mintea ta. Există, probabil, o tehnică la care au apelat actorii mai în vârstă, care au dus teatrul în spate zeci de ani. Probabil, cu timpul, descoperi acea tehnică.

Care este viitorul teatrului? Care este teatrul viitorului?

Viitorul Teatrului Naţional din Cluj e unul bun. Se întâmplă lucruri frumoase şi promiţătoare. Sper ca Teatrul viitorului să îşi păstreze viaţa. Pentru că teatrul de-asta există de atâta timp. Este viaţă şi nu e nimic artificial. Îl simţi, e palpabil.

Ai jucat în scurt-metrajele “Beţişoare rock'n'rol” şi “Dincolo de muntele meu”, ambele în regia lui Cristian Pascariu. Cum te simţi în spatele ecranului?

Filmul e un alt gen de joc, mai minimalist, mai interiorizat, dar tot actorie este.  Îţi permite să te duci mai mult în personajul pe care îl joci, să te porţi ca el toată ziua, să te duci acasă ca el, să te plimbi pe stradă ca el, să conduci maşina şi să intri în faţa altuia şi să îl înjuri.

Ce sentimente încerci atunci când te afli pe scenă?

De fiecare dată, la fiecare spectacol, chiar şi la repetiţie, am emoţii. Dar depinde... Dacă intri la începutul spectacolului, dacă totul merge bine, te încălzeşti, nu mai ştii când se termină. E cazul fericit. Dacă intri la sfârşit însă, atunci emoţiile persistă atâta timp cât şi tu eşti în stand-by. La final, dacă un spectacol a ieşit bine, am o fericire, simt nişte energii, dar stau să mă gândesc ce a fost bine. Dacă a fost rău, mă gândesc ce-a fost rău şi de ce. Dacă a ieşit aşa şi aşa, zic ce-a fost bine, ce-a fost rău? După un spectacol, cel mai sigur eşti obosit, dar nu liniştit.

Prin ce creşte valoarea unui actor?

Un actor valoros e acela care a făcut 100 de roluri şi încă mai poate şi încă mai face. Te uiţi în spate şi te întrebi dacă şi tu poţi face asta. Lăsând valoarea la o parte, cea mai importantă este disciplina, pe care puţini actori o au. La fel, nu ştiu ce înseamnă un actor bun. E discutabil. Dacă un actor nu îţi spune nimic în rolul ăla, nu te face să simţi nimic, atunci nu e un actor bun. Dar poate, la spectacolul următor rolul lui ajunge până la tine şi atunci, ce înseamnă un actor bun?

Cât de grea este profesia pe care ţi-ai ales-o?

E foarte frumoasă şi nu e aşa de uşoară cum spun unii, dar nici aşa de grea cum se plâng alţii. E frumos, de ce să te plângi? Programul e încărcat, uneori, dar nu toţi intră şi în următorul proiect. Sunt unii care sunt foarte jucaţi şi rulaţi, dar până şi ei au momente de pauză.

Toţi actorii sunt şi artişti?

Artişti sunt puţini. Artist poate fi şi un maşinist care mută decorul, care are un simţ artistic, care simte actorul, care corectează din mers lucrurile manevrate greşit pe scenă.

Cărui public se adresează piesa Machiavelli: Arta Terorii?

Normal ar trebui ca fiecare spectator să înţeleagă piesa şi să nu fie nevoie să se dea un manual de istorie la intrare în teatru. Cred că fiecare poate înţelege ceva din piesa asta. 

În relaţie cu actorii, ce fel de regizor este Răzvan Mureşan?

Este un regizor tânăr care promite multe. E foarte implicat. Lucrez cu el de cel puţin şase ani. A făcut foarte multe spre deosebire de alţii. Răzvan Mureşan cere şi aşteaptă foarte mult de la actor, ceea ce nu e rău, fiindcă te face şi pe tine să gândeşti. Am încredere în el, dar totodată am şi îndoielile mele. Cel mai important, nu este dictator, ca alţi regizori.

Cristina Beligăr
Foto: Nicu Cherciu