Ţigănaş: "Arena CFR ne-a inspirat la proiectul Cluj Arena"

Arhitectul Şerban Ţigănaş a proiectat principalele edificii destinate sportului în Cluj. O dorinţă îndeplinită, cu rădăcini din copilărie, pentru omul care susţine că are sportul în sânge. Profesorul s-a destăinuit pentru Transilvania L!VE şi Mesagerul, într-un interviu special.

Şerban Ţigănaş este construit dintr-un aluat special. La fel ca şi proiectele sale, care i-au fermecat deja pe clujeni. Cultură şi Artă. Acestea sunt principalele atribute care ţi se aşează credibil în conştient, în clipa unui dialog cu arhitectul clujean. Ţigănaş nu epatează. Ar fi ridicol şi absurd. E ca şi cum un longilin de 2,5 metri şi-ar mai dori să crească în înălţime. Preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România a iubit sportul, la fel de mult ca şi arhitectura. Inspiraţia formelor vizuale a încolţit pentru el în verile petrecute lângă şevaletul bunicului, continuate apoi cu desenele inocente, dar captivante, de pe biroul părinţilor, ambii ingineri constructori. Un destin însoţit apoi de cărţi, rock şi jazz şi, precum vechii greci, întotdeauna de sport. Legătura cu sportul a păstrat-o strâns şi nu doar prin mişcarea pe care o face zilnic. S-a revanşat prin ştiinţă şi forţă intelectuală faţă de disciplina aureolată pentru eternitate de cultura antică elenă. Omul care a plămădit osatura infrastructurii sportive clujene - stadionul CFR-ului, Cluj Arena şi noua Sală a Polivalentă - a realizat, pentru Transilvania L!VE şi Mesagerul de Cluj, o modestă schiţă a proiectului propriei sale vieţi. Credem că e fascinant să devii proiectantul propriilor tale vise.

Reporter: Periplul proiectelor sportive din Cluj a debutat cu o arenă ce trebuia să fie gata într-un timp record pentru Liga Campionilor.

Şerban Ţigănaş: Da. Tribuna din Gruia a fost prima noastră experienţă după ce am reabilitat Parcul Clujana. Pentru noi proiectul CFR a fost cu suişuri şi coborâşuri. Iniţial ni s-a cerut să gândim modernizarea întregului stadion, lucru care era extrem de delicat, pentru că terenul acolo este extrem de dificil, locul este foarte strâmt. Era foarte dificil să găseşti nişte aspecte care să rimeze şi să dea impresia unui stadion unitar, care nu a suferit improvizaţii, modicificări, adăugări. Până la urmă am ajuns la formula care-l face coerent şi funcţional. Din fericire, echipa a avut performanţe foarte bune şi a apărut o presiune enormă în idee de juca pe propria arenă, la o capacitate mare. Proiectul s-a schimbat radical. Dintr-unul care trebuia sa fie asemănător cu cel al arenei naţionale, cu prefabricate de beton, cu elementele structurale sofisticate, totul a virat către un proiect care trebuia să fie făcut cu soluţii foarte rapide, pentru că urmau meciurile din Champions League. În acea clipă, clientul a abandonat complet tot ce studiasem până atunci. Noi am avut o depresie (râde-n.r.). Au venit atunci cu o soluție prefabricată, din metal, prinsă în buloane şi foarte uşor de montat. Este o tribună produsă în Olanda, care se foloseşte pentru curse auto-moto. Se demontează uşor şi se poate muta dintr-un loc în altul. O soluţie extrem de eficace, pe care olandezii, cu mare satisfacţie, au montat-o la fix. Toată această construcţie este aşezată pe una definitivă, din beton, în care sunt toate vestiarele şi toate spaţiile din interior. Provocare foarte dificilă pe care am acceptat-o. Aici am descoperit multe lucruri despre eficienţă. Tribuna îşi face treaba foarte bine pentru cât a costat.

A urmat Cluj Arena, un proiect autentic, original. Există similitudini între cele două, ţinând cont că vorbim despre aceeaşi echipă de arhitecţi?

La CFR am deprins unele aspecte pe care le-am dezvoltat la Cluj Arena. Lucruri legate de transparenţă şi legătura dintre exterior şi interior. La CFR am insistat pentru a închide spaţiul de sub tribune într-un mod cât se poate de ieftin, dar de spectaculos, cu acea învelitoare în culorile clubului. Am ţinut să păstrăm legătura vizuală cu exteriorul şi am folosit tablă perforată. Ne-a plăcut foarte mult efectul şi l-am preluat şi la Cluj Arena. Stând înăuntru, sub tribune, şi circulând în interior, păstrezi legătura cu oraşul ca şi când ai fi afară. Aspect care a fost inspirat din exerciţiul de la stadionul CFR. O lucrare aproape de suflet, pentru că urmărim cu mare atenţie felul în care este primită de public.

Din povestea dvs. rezultă că ultimul proiect, cel al Sălii Polivalente, e unul de suflet.

E un proiect special. Referitor la pasiunea mea pentru sport, îl aşteptam de zeci de ani. Îmi aduc aminte cu plăcere că am copilărit în zona respectivă şi eram fascinat de parcul sportiv. Mă bucura multitudinea de opţiuni sportive pe care le aveai. Întreaga zonă care radia în jurul acestui loc era numită, şi de tatăl meu, la stadion! Era o destinaţie în oraş pe care o simţeam foarte pregnant în anii copilăriei. Eu cred că Clujul are o vocaţie sportivă care trebuie consolidată. Sunt absolut încântat că am ocazia să lucrez la acest proiect.

Va exista o înrudire între cele două edificii vecine?

Vrem să o înrudim cu stadionul, să se simtă clar că ele colaborează, că fac parte din acelaşi ansamblu, că există nişte elemente de limbaj comune. Există o balanţare între stadion şi Sala Sporturilor, care nu vor funcţiona niciodată simultan Vor avea nişte roluri de suport reciproc şi funcţional. Mă refer la infrastructura de parcări, care va fi cumulată, la spaţiile exterioare, la evacuări, la susţinerea cu transportul în comun. Din punctul de vedere al imaginii ne gândim la câteva principii care să facă această colaborare vizibilă, dar pe de altă parte să-i dea un caracter individual net diferit faţă de cel al stadionului. Să vă dau un exemplu. O să folosim materiale exterioare de faţadă înrudite. Forma însă este diferită. Dacă stadionul foloseşte forme moi şi curbe, sala va fi pe undeva o contrapondere, un contrapunct, un balans în partea opusă, folosind forme mult mai rectangulare, mai precise şi, pe undeva echilibrându-se. Sare şi piper, dacă vreţi (zâmbeşte-n.r.).

Totuşi, la ce nivele se va simţi o diferenţă între cele două?

Dacă stadionul păstrează o legătură cu exteriorul, la Sala Sporturilor acest lucru va fi mai greu de realizat. La Cluj Arena s-a plecat de la ideea de a fi într-un permanent contact cu exteriorul. Adică dreptunghiul verde cu lumea exterioară. Poţi să vezi din afară înăuntru. Poţi să intuieşti din interior ce se întâmplă în exterior. Aceste aspecte sunt mult mai dificil de realizat la Sala Sporturilor, dar totuşi realizabile. Terenul de joc al sălii este înconjurat de foaiere, de spaţii pentru public, care vor juca un rol de intermediere, care o să ne ţină în contact cu oraşul. În interior ne gândim la o lume colorată, foarte vie. Spre deosebire de stadion, care se prezintă în tonuri austere de alb şi gri. Ne gândim în interiorul sălii la o lume care să aducă aminte de spectacolul teatral, de lumina reflectoarelor, de terenul de joc extrem de scos în evidenţă pe un teren extrem de neutru care va concentra privirile într-o singură direcţie. Metafora principală a faţadei pe care încercăm să o realizăm acum pleacă de la fileul unui joc de volei sau de tenis sau poate fi chiar plasa porţii. O plasă care în momentul în care este atinsă sau este lovită capătă o undă, o deformare, şi pe care vrem să o preluăm pe această imagine exterioară şi care, de fapt, să fie ca un fel de mişcare îngheţată, care aduce pe undeva aminte de sporturile, majoritatea lor cu mingea, care se vor desfăşura în interior.

Haideţi să trecem la un subiect familial. Spuneţi-mi, cum s-a născut pasiunea dvs. pentru sport? Ştiu că proveniţi dintr-o familie se sportivi.

Bunicul meu a fost călăreţ. A fost călăreţ de profesie, a fost ofiţer de cavalerie, dar a făcut şi echitaţie de obstacole, apoi a fost şi arbitru de călărie. Probabil de acolo a venit prima pasiune pentru un anumit tip de viaţă pe care a transmis-o şi tatălui meu. Este basarabean, dar a trăit la Iaşi, Bucureşti, iar în ultima parte a vieţii la Cluj. Tatăl meu a fost voleibalist şi a jucat la Politehnica, mama a fost baschetbalistă şi a jucat la Ştiinţa, Universitatea din acea vreme. Sora mea mai mică este multiplă campioană naţională de baschet cu Universitatea Cluj, iar eu am făcut toate sporturile pământului (râde din nou-n.r.) aici, în oraş. Cred că am început cu înot la bazinul olimpic. Încă nu eram la şcoală. Apoi am făcut gimnastică la CSM, lângă Bălcescu, în clasele mici, înainte de a creşte puţin în înălţime. Am jucat tenis de câmp lângă stadion, la Politehnica. Undeva pe la 10-11 ani, am început să fac schi albin. Apoi am rămas doar pe volei, sport pe care l-am jucat peste 11 ani de zile. L-am practicat şi la Bucureşti, acolo unde am făcut facultatea. Au mai fost şi altele, dar dacă ar fi să numesc sportul care m-a definit, acesta este voleiul. L-am practicat la nivelul cel mai înalt şi mai organizat dintre toate. Am avut şi ceva performanţe... Mi-a plăcut foarte mult baschetul, fiind influenţat de sora mea. Sunt un mare admirator al performanţelor pe care le face echipa Universităţii în acest moment. Mă duc des la meciurile lor de acasă şi aştept cu nerăbdare să-i văd jucând în noua Sală.

Cum le-aţi legat toate cu şcoala?

Sportul cu arhitectura se îmbină. Am petrecut mult timp în sala de sport în Bucureşti, la facultate. E o sală excelentă şi acum. E chiar în clădirea facultăţii, actualamente Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu”, şi acolo era locul de refugiu în care am slujit echipa arhitecturii pe toată durata studiilor. Nu cred că există un moment în care pui punct. Acum am un alt stil de viaţă dar mă duc sistematic la schi, îmi place să merg cu bicicleta. O fac în Cluj şi, astfel, monitorizez foarte atent situaţia pistelor din oraş şi toată infrastructura lor. La firmă sper să ne păstrăm acest obicei de a merge la o sală de sport împreună. Mi se pare ceva care te ţine proaspăt, te ţine legat de prieteni, de colegi. O chestiune foarte necesară. Unul dintre copiii mei a ales un sport extrem. Skateboard, adică un schior, aşa, un pic mai nebun, off-pist, (zâmbeşte-n.r) dar mă bucur să-l văd atât de pasionat.

Un sportiv preferat aţi avut în tinereţe?

Am fost un mare admirator în familie al surorii mele şi urmăream întotdeauna meciurile ei, mergând chiar în turnee. Altfel, admir marii jucători de tenis. Mi se pare un sport absolut fantastic şi din punctul de vedere al celui care-l practică şi al spectacolului pe care-l oferă publicului. Este un sport care merge cu mult dincolo de performanţele fizice şi tehnice. Un sport extrem de mental şi de conceptual şi care te răsplăteşte când îl priveşti.

Fotbalul îl urmăriţi?

Am avut şansa să văd pe viu finala Cupei Mondiale din 1974, de la Munchen, dintre Germania şi Olanda lui Cruyff. Ţineam cu olandezii, dar gazdele mele erau, evident, o familie de germani. Astfel nu m-am putut manifesta la golul din primele minute al olandezilor. A trebuit să stau aşa, cuminte, să mă bucur în sinea mea, pentru că altminteri ar fi fost nepoliticos faţă de gazdele mele. Glumesc. (Schimbă tonul-n.r.) Nu m-aş putea defini ca microbist. Îmi place fotbalul de la nivel înalt. Sunt mult mai tentat de alte jocuri. Însă apropiindu-mă de lumea asta a fotbalului, ca arhitect te apropii de ceea ce proiectezi, am descoperit foarte multe lucruri subtile şi mai ales o evoluţie în culisele acestui joc. Am fost extrem de atent la public. În copilărie am fost doar de câteva ori pe fostul stadion Ion Moina. Însă după finalizarea stadionului CFR am mers de mai multe ori şi am simţit o bucurie sesizând că publicul este de altă factură. Am văzut un public tânăr, multe familii, multe femei şi asta m-a făcut să cred că spectacolul sportiv devine din ce în ce mai interesant pentru petrecerea timpului liber şi nu este dedicat doar unor microbişti înveteraţi care-şi pun toată pasiunea în joc, dincolo de regulile fair-play-ului. Am să urmăresc în continuare acest lucru şi pe Cluj Arena, din bucuria de a vedea că sportul înseamnă mult mai mult decât mize încrâncenate sau pariuri. Este o modalitate şi o bucurie de a-ţi petrece un timp într-un anumit fel.

Cum apărut pasiunea pentru arhitectură?

Toţi aceşti oameni din familia mea, despre care am vorbit înainte în ipostaza lor sportivă, au avut talentele lor legate de desen, de exprimarea artistică, de construcţie. Părinţii mei au fost ingineri constructori şi au făcut parte din primele promoţii de ingineri din cadrul Politehnicii din Cluj. Practic am învăţat din familie ce înseamnă şantier şi să fii constructiv la modul propriu. Am urmărit cu mare atenţie ce făceau ei. Practic, în copilăria mea am văzut o grămadă de lucrări de şantier. Mă jucam cu creioanele pe biroul din cadrul trustului de construcţii industrial, unde lucrau părinţii mei. Bunicul meu a fost personajul cel mai încărcat de talente creative din familie. După ce şi-a încheiat cariera de militar, s-a dedicat picturii. A fost un artist autodidact, extrem de prolific, iar eu am fost ucenicul său. În vacanţele de vară petrecute la el, în faţa şevaletului în casa lui din Piaţa Muzeului, m-au marcat şi m-au orientat uşor către arhitectură. Într-un fel el mi-a dat primul impuls, pe care l-am primit cu toată receptivitatea şi n-am avut niciodată vreo ezitare în a alege arhitectura.

Pictura şi arhitectura sunt strâns legate, deci nu pot să nu vă întreb ce pictori v-au inpirat, în afară de bunicul dvs., desigur.

Oh, e o întrebare foarte interesantă şi dificilă. Da, îmi place foarte mult Paul Klee. Sigur, e un pictor din secolul al XX-lea, care a dispărut de mult, dar care e foarte apropiat de arhitectură şi de limbajul formelor. Pictura este o zona care mă interesează, pentru că există foarte multe legături simultane între artele plastice şi arhitectură. Cred că ele trebuie să se păstreze chiar şi în arhitectura contemporană care, aparent, seamănă mult mai mult cu elementele tehnologice şi cu designul obiectelor decât cu viziunile unui artist.

Vă pun o întrebare şablon. Ce scriitori preferaţi aveţi?

Cred că îmi schimb ţintele. Trec de la una la alta. Aş putea face o listă de cărtţi pe care le-am descoperit în adolescenţă, în studenţie sau mai târziu. Acum am revenit la Samuel Beckett şi la proza lui scurtă. E o carte care am primit-o recent de la un prieten şi în care mi-am regăsit câteva esenţe. N-as menţiona literatura ca o pasiune. Cred că literatura trebuie să ne însoţească mereu. Ea este extrem de generoasă şi nu avem cum, dacă suntem sufiecient de atenţi, să nu ne regăsim în ea.

Sportul, pictura, literatura... Alte plăceri mai aveţi?

Îmi place foarte mult muzica. Mă însoţesc cu muzica. Îmi place să colecţionez discuri. Mă duc des la concerte. Muzica live mi se pare un spectacol extrem de plăcut şi care nu trebuie evitat. Sunt extrem de interesat de jazz, de jazz rock, de formele contemporane care au fuzionat sau evoluat în genurile muzicale. Nu mă cramponez de muzica pe care o ascultam în facultate, de rock-ul clasic al anilor 70. Această formă o regăsesc oricum la fiul meu, când îl văd cântând la chitară.

Cristian Aszalos
Foto: Dan Bodea