De la democraţie la tehnocraţie. Extemporalul lui Wilders

Doisprezece europarlamentari au făcut un apel la boicotarea produselor olandeze, ca reacţie la refuzul guvernului olandez în chestiunea Schengen pentru România şi Bulgaria. 

Desigur, ceea ce se vede la suprafaţă e dependenţa guvernului – minoritar – faţă de populiştii lui Wilders, grupaţi în Partidul Libertăţii. Sunt calcule politice complicate şi premierul Mark Rutte are spaime legate de recesiune, nu de aspiraţiile esticilor – drept pentru care îşi conservă fiecare fărâmă de stabilitate. Ca să fiu sincer: nu cred că am proceda altfel – vezi încrîncenarea în chestiunea recunoaşterii Kosovo.

De fapt însă, triumful lui Geert Wilders îşi trage seva chiar din inconsistenţa Uniunii. Ia Tratatul de la Roma, din '57, şi vezi că, în timp, performanţa sănătoasă din economie a fost înlocuită cu strategie şi calcul geo-politic. Drept urmare, vezi Grecia sau Portugalia, au aderat la UE ţări total nepregătite şi asta generează asta costuri de întreţinere din ce în ce mai mari. Exact ca un apartament prost izolat prin care se pierde căldură, şi Uniunea pierde acum prosperitate. Venirea esticilor a făcut praf ferestrele şi europenii n-au mai putut stopa pierderile indiferent cât burete au pus la geam. 

Până la criza din 2009 nu s-a văzut că europenitatea acestor ţări a fost subvenţionată cu miliarde şi miliarde. Iar Olanda, ca să revenim la Wilders, plăteşte cea mai mare sumă pe cap de locuitor la bugetul european. 

Pe de altă parte, şi europenii s-au complăcut în paradisul lor socialist: Belgia a înregistrat în 2012 prima persoană care iese la pensie fără să fi muncit o zi din viaţă – în acelaşi timp cu analiza conform căreia există o presiune record pe sistemul de pensii european: 30.000 de miliarde de euro, adică de cinci ori mai mult decît datoriile ţărilor UE.

Aici trebuie căutat, în esenţă, triumful tuturor populiştilor europeni, şi România nu parcurge decât o conjunctură numită Schengen. 

Iar provocările vor continua, chiar dacă aceste crize au ciclicitatea lor şi niciodată n-au  dărîmat lumea. Însă modificările au restrîns mereu libertăţi individuale, în perversa logică a satului global. Probabil tentaţia asta neo-conservatoare va evolua acum şi mai mult, impulsionată şi de petro- şi terror-assist-uri - şi nu ne rămâne, în două-trei decenii, să înlocuim democraţia (sau ce-a mai rămas din ea) cu o strictă tehnocraţie.

Cam din zona asta ar trebui România să-şi extragă răspunsurile vizavi de absenţa oricărui proiect naţional pe termen mediu şi lung. Numai că la noi guvernanţii s-au obişnuit, de decenii, să nu mai pună nici măcar întrebări – şi acum sunt ciufuţi că le dă Wilders extemporal.

Sabin Gherman