1989 - 2011: Mai există ţări pentru care să mori?

Asta mi-a venit în minte – Andra, de la Transilvania L!ive, mă întrebase ce facem de 21 decembrie. Recunosc, la subiectele astea sunt destul de ciufut şi-mi muşc limba, ca să nu zică lumea că-s "Gică Contra".

Altul venise cu ideea să vorbim cu răniţii de-atunci, cu urmaşii de morţi.

Sunt îndoit: chiar mai contează pentru cei mulţi că odată au ieşit, ei, pe stradă? Nebunia că şi-au băgat picioarele în ea de moarte? Se apropia şi atunci Crăciunul, acelaşi zumzet era în bucătării, ai luat margarină?, vorbeşte cu maică-ta să ne facă şi nouă colaci, ai pe cineva la ţară pentru ouă de casă?

Eu cred că am uitat totul. Mai cred că mulţi se simt acum jenaţi de curajul de-atunci, că răniţii ar prefera să mestece-n aluat decât să ia cu asalt cordoanele de militari. Nu mă crezi?: vorbeşte cu ei. Ia-i încet, spune-le despre adevăr şi libertate, disperare şi vis – şi tot la preţul uleiului de floarea-soarelui ajungi. Şi mai cred că ei au dreptate, nu eu, care scriu.

Uneori aş mai ieşi în stradă, alteori nu. Uneori cred că România asta merită orice ca să fie schimbată în bine, alteori îmi amintesc cum mă interoga Daniel Morar când cu regionalizarea şi „M-am săturat de România”. Au fost nopţi belite în care afară de ce-or să spună copiii mei despre mine când or citi cât de mare trădător/spion/antiromân/bozgor a fost Sabin Gherman altceva n-am gândit. Au fost zile în care citeam cu nesaţ fiecare scremere guvernamentală că-i musai să adoptăm şi noi regionalizarea – după zece ani am dormit normal, mama lor de tonţi.

De ce-aş mai ieşi în stradă?: ca să-mi râdă Igaş sau Micki Şpagă în nas? Tu de ce să mai ieşi? Dacă ne-ar fi împuşcat pe amândoi, crezi că ne erau mai fericiţi copiii? Că se respectau mai bine legile în ţara asta? Că ne erau mai deştepţi guvernanţii? Fix-pix.

Ştiu, în zilele astea poeţii se gândesc la România ca la o mamă, regimente de popi au binecuvântat sărbătoarea naţională. Dar: aşa cum e acuma, România e o mamă care ne-a părăsit pe toţi, ne-a dat drumu' de la casă. Stăm pe centura Madridului şi tot la ea ne gândim, pe nemestecate, tot pe ea am colinda-o de Crăciun. E o vreme istorică: ca atunci când m-am sfădit cu ai mei că nu mă lăsau să dau la Filo, ce, vrei să te faci secretară? unchiu-to îi decan la Poli, acolo meri! - şase luni nu ne-am vorbit şi apoi m-am îmbătat ca porcu' în gară la Luduş şi am ajuns acasă şi m-au oblojit părinteşte şi a doua zi m-am înscris la Filo şi am fost fericiţi încă nişte zile – aşa simt.

Îmi doresc o ţară în care să se coacă ceva, măcar o definiţie nouă să-i putem da. Să-şi regăsească îndemânarea binelui, decenţa tihnei oneste, de după muncă. Spune-mi că într-o zi va fi aşa şi-mi pun copiii la adăpost, sun la ai mei şi-i întreb ce mai fac, poate ne hăhăim despre cum m-am mai îmbătat în gară la Luduş, pfuuuai, mă copile, praf şi pulbere te-ai făcut, Doamne fereşte, fă-mă să visez la o ţară mai simplă, 

garantează-mi asta şi pe nemestecate ies în stradă şi 

mi se rupe de preţul uleiului de floarea-soarelui.

Sabin Gherman