Preşedinţii nu spun niciodată „mulţam”

De la început, ca să reglăm lucrurile: sunt unul dintre cei care au votat entuziast cu Traian Băsescu şi mereu cu dreapta. E bine de spus, ca să evităm fandările semantice şi farafastâcurile lui „oare ce-a vrut să spună, pe cine apără”.

Din această poziţie, acum ingrată şi numai bună de înjurat pe Facebook, e bine de luat la rând dilemele.

Prima: lumea a ieşit în stradă, preşedintele e o ţintă clară. Pe de o parte, da, oamenii cer un decont  - întârziat, zic eu – al mizeriei traiului din ţara asta. S-au strigat şi „Jos taxa auto” şi altele, fără legătură cu SMURD.  Pe de altă, preşedintele a intrat în traiectoria bumerangului pe care singur şi l-a construit, de unic generator şi unic comunicator al politicilor guvernamentale. Gafele lui Loţi Borbely, inconsistenţa lui Igaş şi blondeţea suverană a doamnei Udrea – toate apar la decont.

A doua dilemă: e clar că o reformă în sănătate e musai. Şi aici, şi preşedintele şi ministrul Sănătăţii s-au blocat într-o chestiune simplissimă: cît mai pot cei cinci milioane de asiguraţi să ducă în spate douăsprezece milioane de neasiguraţi? Era întrebare generatoare de dezbatere publică, şi mai mult decât un frison nu producea, la fel ca în cazul reducerii ajutoarelor sociale. Legea n-a făcut-o Traian Băsescu, până la urmă; dar intervenţia sa intempestivă de la tv l-a pus iarăşi în poziţia de unic comunicator. Acum suntem în situaţia de a refuza orice încercare de reformare, am intrat în logica minerească a lui „totul sau nimic”.

Se spune aşa: au ieşit în stradă membri ai partidelor de opoziţie şi suporteri ai unor echipe de fotbal. Şi care-i baiu'? Pînă la urmă, protestul e un instrument dintotdeauna al opoziţiei, iar suporterii sunt şi ei la fel de plătitori de impozite sau taxe auto. Calitatea de cetăţean le include pe toate, de la rectorul universităţii până la ultrasul dinamovist. Aici, pe la mijloc, am putea cerceta adevărul: preşedintele e obligat prin funcţie să ceară reforme pe termen lung, poporul e dator să controleze fezabilitatea reformei, suportabilitatea ei, şi puterea preşedintelui, indiferent cine e acesta.

Dincolo de evenimentele de aseară, de lupii refuzaţi de haite şi rătăciţi prin oraşe, dincolo de toţi idioţii care au ca argument Molotov-ul: dacă aş fi preşedintele acestei Românii, eu m-aş bucura: revolta e cam singurul semn de viaţă pe care societatea îl mai poate da. De zece ani, revolta a fost în fişa postului a liderilor de sindicat şi altceva nimic. Niciun entuziasm nu mai exista în ţară – poate doar la eliberarea paşaportului şi telefonul de la angajatorul spaniol că s-au copt căpşunii.

Reforma în sănătate se va face oricum, o vor cere până la urmă oamenii, o vor impune cei din opoziţie că n-au ce să facă – nu aici e câştigul. Recuperarea după lunga convalescenţă civică – asta mi se pare extraordinar. Faptul că societatea arată că nu poate fi dresată. Re-vigorarea. Refuzul de a mânca din palma puterii şi de a lua libertatea pe credit, ca pe-un aragaz.

După Traian Băsescu vor veni un alt preşedinte şi alţii o sută. Unii ne vor călări peste măsură, altora le vom ridica statui. Nu vom şti foarte repede dacă am căştigat ceva cu ei, istoria nu-ţi aduce bonul la masă. Dar dacă, măcar de acum înainte, ne vom păstra ieşitul în stradă ca argument al existenţei noastre sociale, dacă vom păstra măcar o poveste de spus copiilor despre cum am schimbat lumea mică din Carpaţi, atunci, de după baricadele Jandarmeriei şi în omătul greu al înjurăturilor mulţimii, preşedinţii vor trebui să ne mulţumească, nouă,
că am păstrat ţara asta vie
şi de dat mai departe.

Sabin Gherman