Puşcăria România

Am mai rămas 19 milioane. Mulţi, aş zice. Pentru că nu e român în mintea căruia să nu fi încolţit măcar o dată ideea plecării.

E o aventură să pleci. Dar adevărata aventură e să rămâi şi să înduri. Să te uiţi la TV şi să vezi aceleaşi feţe. Să ieşi pe stradă şi să te loveşti de mizerie: înjurături, nesimţire, primitivism. Toate ridicate la rang de normalitate, scoase din jeg şi decorate ca valori veritabile. Aerul devine de multe ori imposibil. Rămâi pentru că trebuie. Ai prea multe credite, ai părinţii aici, copiii tăi merg la şcoală. Plăteşti, plăteşti, plăteşti. Impozite. Dar şi pentru că exişti. O taxă de protecţie pe nimic. Poate doar pe scuipatul pe care-l simţi în faţă.

Protestele au indicat încă o dată că nu avem lideri. Nici de o parte, nici de alta a baricadei. Avem şmecheri destui, da, aici nu sunt probleme. Îi recunoşti lejer, şi-au făcut loc peste tot. Şmecheraşi sunt şi în cartier şi în mediul universitar. Creiere tunate, minţi fixate în silicoane. Plastic. Praf.

Da. Suntem puţini. Şi vom fi şi mai puţini. Vor rămâne doar cei care au ceva de apărat. O şpagă, de pildă. Sau dreptul, arogat prin votul altora, de a se uşura în creştetul mulţimii. Suntem puţini. Dar suntem şi proşti. Îi suportăm, zicem că n-avem ce să facem. Avem? Naiba mai ştie. Suntem deja obosiţi, surmenaţi, aproape de colaps.

Mai avem un pic. În 10 ani, cine ştie, poate ne venim în simţiri. Şi evadăm cu toţii. România seamănă dureros de mult cu celula condamnaţilor la moarte. Nu e exagerat, pentru că nevoia de evadare e cvasiatavică. Vrei să fugi şi fugi, cu orice preţ. Majoritatea pleacă fără să ştie ce-i aşteaptă dincolo. Dar pleacă, fără să privească în urmă. Pentru că Dincolo e mai bine. Global descris, acest Dincolo înseamnă orice ţară din afara graniţelor. Da, plecăm Dincolo. Ultimul să stingă lumina.

Dan Brie