Un tablou urât al zilei de azi

Nici nu ştiu ce-i mai important acum în ţară: faptul că un nou guvern se instalează la Palatul Victoria, sau că 700 de oameni sunt blocaţi de două zile într-un tren din sudul României. E important că se ocupă funcţiile rămase vacante? sau că în trenul blocat lumea rabdă foame şi nimeni nu trimite pe nimeni să ia oamenii de acolo?

Eu zic aşa: că tabloul ăsta, cu ambele evenimente legate ombilical, e fotografia libertăţii noastre scălîmbe. Adică acum poţi vedea distanţa dintre politică şi nevoile simple ale oamenilor. De două zile, şi politicieni şi oameni luptă pentru supravieţuire: numai că în timp ce primii îşi fac calcule legate de putere şi funcţii, ceilalţi, oamenii, au epuizat ultimele rezerve de biscuiţi. 

La Palatul Victoria vin odraslele celor puternici să se ungă miniştri, în trenul blocat probabil părinţii se roagă unii de alţii pentru o coajă de pită - pentru copii. 

Asta se întâmplă de când ne-am învăţat să nu ne mai credem unii pe alţii. Prima dată ne-am urît că unora ne plăcea Coposu şi altora nu. Apoi am descoperit, după o  mie de ani,  că români şi unguri - nu mai putem împărţi aceleaşi locuri. 

Apoi, unii români am stat în Piaţa Universităţii, şi alţi români veneau să ne omoare. În toate aceste decenii, noi am fost ocupaţi să ne urîm şi şmecherii au făcut din politică o industrie profitabilă. Au privatizat politica, parlamentul, au privatizat guverne şi ne-au jucat la bursă ca pe nişte fraieri. 

Acum se întîmplă din nou: fii foarte atent, stai de data asta cu ochii pe ei: şi o să vezi că niciunul, absolut niciun lider politic nu s-a referit o secundă la amărîţii din trenul blocat.  Nicio secundă! 

Se vorbeşte mereu despre stabilitate, creştere a nivelului de trai, spitale mai bune – fii convins că nimic din toate acestea nu sunt pentru tine. Dacă n-au apucat să gîndească la copiii înfriguraţi din zăpezi, la cei pe care i-au văzut la fiecare jurnal de ştiri, de ce crezi că s-ar gândi la copiii tăi sau ai mei?

Doamnă, domnule: o ştire de ultimă oră: noi nu existăm. N-avem decât o identitate colectivă, de CAP, suntem un fel de spermatozoizi statistici, indici de productivitate, şomaj, medicaţie compensată sau PIB pe cap de locuitor.

Sunt la fel şi româniile noastre, alea multe care slugăresc sau şterg la cur octogenari prin Milano. Alea pe care le lăudăm la lecţia de proverbe şi zicători, mândri că nu taie sabia capul plecat, alea mirate nevoie mare că încă se mai nasc copii pe-aici şi că, unică dovadă a continuităţii, 

mai avem chiar şi sărbători laolaltă. 

Sabin Gherman