Povestea de iubire a Prinţului Charles pentru Transilvania

În Viscri, satul s-a golit pe nesimţite. Saşii au plecat la începutul anilor '90. Cu toţii. A mai rămas doar familia Sarei. Din Richiş au plecat, iar, toţi. A mai rămas doar Hans cu soţia. I-au plecat şi fraţii şi prietenii şi copiii. Toţi, toţi. Într-o dimineaţă, a ieşit în drum şi nu mai era nimeni. 

Apoi au început să vină, rând pe rând, oameni noi. Majoritatea romi. Au umplut ogrăzile şi s-au aşezat în casele saşilor. Departe de lumea dezlănţuită de după căderea comunismului, o întreagă lume construită cu sute de ani în urmă, de primii oameni liberi ai imperiului, se înlocuia cu alta, venită de nicăieri.

Satul din fotografie

În anul în care Prinţul Charles a hotărât că vrea să vină în România, ministrul român al Culturii nu l-a lăsat să intre în Viscri. Pentru că erau prea mulţi ţigani, l-a adus numai până la Moşna. 

Atunci, familia Sarei, una din puţinele care mai rămăseseră printre colinele din Viscri, a hotărât ca toată familia, fiica, nepoata şi ginerele, dar şi ea însăşi, să se îmbrace în hainele cele vechi şi au pornit spre locul de întâlnire. Au luat cu ei o fotografie a satului, un borcan de dulceaţă şi un ştergar făcut  în casă. S-au dus să-i spună viitorului rege al Angliei că au nevoie de el. Că satul lor, departe de şosea, rătăcit printre dealuri, moare dacă nu va fi ajutat.

Și prinţul a înţeles. Dintr-un borcan, dintr-un ştergar şi din felul mândru de a fi al ultimelor femei săsoaice de pe valea Târnavei, Prinţul Charles a înţeles că trebuie să le urmeze. Din locul acelei întâlniri, unde a cunoscut-o pe fiica Sarei, Caroline, au pornit să îndrepte împreună tot ce era de îndreptat. În anul următor a trecut peste toate opreliştile şi a venit în satul din fotografie.

Acolo, în Viscri, în locul pestriţ de unde au plecat aproape toţi saşii şi-n locul lor au venit romii, Prinţul şi-a cumpărat o casă. E la numărul 163 de pe strada principală. Vine în fiecare an, pe un drum desfundat, plin de gropi şi surpături, vine la casa lui, la oamenii care-l iubesc şi au nevoie de el ca să se cunoscă pe sine. Să găsească împreună calea.

Dar princiar

Casa e albastră, are pivniţă, fântână, câţiva peri cu pere dulci, un şopron cu unelte de gospodărit. O roabă din lemn, obosită, un cuptor de pâine şi un car cu oiştea proptită în grindă, de care e prins un mănunchi de busuioc. Viţa de vie se întinde la soare pe zidul cald al casei şi un cocoş cântă undeva în depărtare. Astăzi, Prinţul nu este acasă. E undeva în Anglia, dar vorbeşte lumii întregi despre Transilvania din sângele lui. Pentru că o simte.

În ziua când a venit, Sara l-a întâmpinat îmbrăţişându-l, ca pe copilul ei. A trecut de bodyguarzi, şi-a desfăcut laibărul şi a arătat că nu are arme, a mers la Prinţ şi l-a luat în braţe. Prinţul a ieşit în curte cu ea, unde i-a sărutat „mânurile”. Sara nu s-a mândrit cu asta, dar a văzut uimirea celorlalţi. Apoi, femeia a tăiat o găină, a făcut supă cu tăieţei de casă şi le-a pus masa oaspeţilor.

Prinţul avea să doarmă în patul saşilor de acum câteva veacuri. O ladă cu sertare în care dormea toată familia, ceva de neînchipuit pentru o familie regală. Pe sertarul de sus dormeau părinţii, iar în cel de jos, copiii. Aşa şi-a crescut Sara pruncii, ascultându-le respiraţia şi păzindu-i de visele rele. Pe prinţ, de ale lui, nu l-a păzit nimeni. 

Iar Sara ştie asta. Poate de aceea, în fiecare an îi trimite un dar de ziua lui, care este şi a ei: 14 noiembrie. Un pachet cu nuci sau un borcan de rubarbă. De la el primeşte o scrisoare scrisă de mâna lui şi miere.

Apoi, Prinţul a pornit nestingherit prin sat. Pe drumul prăfos, prin smârcurile şanţului, prin ogrăzile bălegărite şi pe la porţile caselor părăsite. Vorbea cu oamenii, dădea mâna cu ei, se simţea liber.

A luat-o în sus spre dealuri şi nu înceta să se minuneze de frumuseţea câmpurilor, a pădurilor. Se oprea în faţa unei flori, şi pe o urzică punea mâna, ne spune Sara. Pe dealurile Târnavelor prinţul a hotărât că locul acesta merită salvat.

Zeul străbun de peste deal

În satul de dincolo de dealuri, la Richiş, stă Hans. Un fel de Sara cu pantaloni. Agil şi puternic, la cei 80 de ani ai săi, Hans a fost singurul care a ştiut că-i musai („Es muss sein!”) să fie o cale de salvare şi aici. Trebuia doar să o găsească.

A intrat în biserica lui, cu cheile în mână. Îi rămăseseră pe cap un sat gol şi o biserică goală. A început să cerceteze zidurile. Știa de la femeile bătrâne că undeva, într-un colţ, răzuind pereţii, au găsit un cap ciudat. Un cap de om, cu frunze şi coarne, cu fruntea bombată şi ochii bulbucaţi. Un drac! Preotul a spus atunci: Tăceţi, avem o biserică evanghelică, nu avem draci în ea! Nu spuneţi nimănui ce aţi văzut.

Hans a închis uşa bisericii în spatele lui şi a început să caute. De acum era singur, putea să afle liniştit, adevărul. A cercetat perete cu perete şi l-a găsit. Erau mai mulţi, erau peste tot. La toate încheieturile bisericii, pe toate coloanele, înspre tavan şi jos, să-l vezi doar din genunchi. Săpat în piatră, chipul schimonosit ieşea dintre fruze, trebuia doar să-l vezi.

Hans s-a speriat: ciorchine de capete împodobeau biserica lui. 500 de ani stătuseră ascunşi din porunca preoţilor, sub tăcerea satului. Ceva atât de evident şi atât de greu de văzut! Ca toate lucrurile importante.

A început, însă, să-i arate vizitatorilor. Părea că o face în glumă, îi arăta ca pe o ciudăţenie a locului. Până când, o canadiancă, un profesor din America, un englez şi o artistă i-au spus, rând pe rând, povestea capului din frunze. Era Omul Verde, Grunemann sau Green Man.

Doar în vechile biserici din Anglia se mai găseşte reprezentarea lui. E un zeu celtic, zeul vieţii, al suflului vital şi creator, partenerul Mamei Pământ, vechi de pe la 600-700 înaintea erei noastre.

Un profesor învăţat de la Washington i-a scris lui Hans: În credinţa vechilor celţi, toată puterea şi inspiraţia omului se află în cap. Iar capul Grunemann spune că pământul trebuie păstrat aşa cum a fost, dacă vrem să supravieţuim: noi suntem ai pămîntului, nu pământul este al nostru.

Iubind ca un prinţ

În aceste zile, în filmul „Wild Carpathians”, Prinţul de Wales spune lumii întregi că a găsit în Transilvania un loc unic pe Pământ, un fel de rai unde omul trăieşe încă în armonie cu natura. Și asta trebuie salvat. Vorbeşte cu dragoste despre oameni şi locuri, despre urşi şi păduri, despre produsele ecologice şi despre rădăcinile sale înfipte în pădurile Carpatice, în stră-stră adâncuri, până la Vlad Țepeş. Transilvănenii lui ştiu de mult, asta. Sunt zile când merg să pună flori la mormântul contesei Rhedey din Sângeorgiu de Pădure, strămoaşa prinţului Charles.

O femeie tenace, care şi-a urmat calea inimii până la moarte, iubind şi fugind printre obstacolele orânduirii imperiale. Dacă priviţi în înaltul zidurilor albe ale bisericii familiei sale din Sângeorgiu, înţelegeţi de ce şi-a dorit să fie aici începutul şi capătul drumului ei. Aşa cum înţelegem de ce Prinţul Charles s-a întors să-şi caute rădăcinile prin pădurile sălbatice ale României. Pentru că el, ca şi Hans şi Sara, şi-or mai fi mulţi alţii, ştiu ce spun capetele pline de frunze din biserica lui Hans.

Viscri în cifre

Situat între cele două şosele ce leagă Rupea de Sighişoara şi de Mediaş, satul Viscri adăposteşte una dintre cele mai spectaculoase biserici fortificate săseşti, înscrisă în patrimoniul mondial UNESCO. Fundaţia Mihai Eminescu Trust, patronată de însuşi Prinţul Charles, a renovat biserica şi câteva case din localitate. 

În anul 1500 erau:          

- 51 de familii saxone   

- 3 pastori

- 1 dascăl şi 2 săraci.

Astăzi, la Viscri sunt:

- 467 de locuitori

- 80% din ei sunt romi, dar nu recunosc, pentru că majoritatea sunt integraţi

- 3% saşi

- un prinţ englez

- patru pensiuni

- 12 mii de turişti număraţi anul trecut

- 10 mii de şosete de lână trimise la vânzare în Naumburg

- 16 firme

- o învăţătoare

- o „podoaba” satului (...umblă adeseori beată!)

- şi niciun pastor.

Ruxandra Hurezeanu

Text aparut în numărul 107 al săptămânalului Mesagerul de Cluj