Despre eroi şi morminte

Aniversăm în aceste zile tulburi, 22 de ani de la Revolta populară din decembrie 1989. Parcă ne este ruşine de eroii care şi-au dat sângele pentru libertate. Nu-i înţelegem, ni se par străini, bizari. 

Suntem abandonaţi, orfani, paralizaţi între lipsa de iubire şi nevoia noastră secretă, cumplită, nemărturisită pentru mângâierea maternă a unei naţiuni incerte după care tânjim cu disperare. Suntem atât de singuri şi de infernali unii pentru alţii, politicieni şi cetăţeni deopotrivă. Suntem mereu suspicioşi de trădarea celorlalţi, persecutaţi de soartă, asediaţi în redutele noastre sufleteşti. 

Schilodiţi afectiv nu mai putem simţi şi vorbi despre iubirea de patrie, aşa cum am înlocuit iubirea erotică cu verbul pedestru „ne-am tras-o”. 

Observaţia lexicologică a făcut-o cu geniul său consacrat liderul opiniei publice româneşti Cristian Tudor Popescu. Halucinaţi de acest abis, acest neant valah, proiectăm un simulacru crud, cool şi macho pentru a masca rana sufletului. Cinismul este pandemia care ne macină sufletele, dar şi reacţia auto-imună, tratamentul auto-administrat, care ne distruge, al maladiilor sufletului nostru. Purtat de delirul editorial care rezonează cel mai intim  cu ghetoul nostru auto-flagelant, CTP continuă: „ România se comportă ca o curvă masochistă, sau România este o femeie: Românela, femeia cu mustaţă”, la care „prietenul” său Mircea Badea jubilează cu brio. 

Cuvintele nu se mai îndoiesc de orgoliul lor luciferic. Pentru că imaginaţia suferinţei neîmpărtăşite de un neam ca o familie bezmetică este inepuizabilă, un coşmar neîntrerupt. Uită să se reflecteze în tăcerea lacrimilor. Nu mai respiră pietatea bătrânului ţăran român. Doamne, iartă-ne pentru că uităm zilnic preţul, greutatea cuvintelor în sânge şi suflet. Îndoiala corozivă se cuibăreşte şi aici, la Cluj, în capitala Transilvaniei, unde şi Sabin Gherman, un exeget cu minte şi suflet al meandrelor libertăţii cuvintelor, este pândit de cinism. 

Ne putem oare vreodată simţi jenaţi de curaj? Am ajuns oare să naufragiem pe arhipelagul sinistru şi malign unde meditaţia şi acţiunea pentru adevăr şi libertate se pot măsura cu preţul la uleiul de floarea soarelui? Poate vreodată România mumă să ne părăsească, oricâtă dezolare îi bântuie sufletul necăjit, oricâţi torţionari sau doar impostori s-ar fi adumbrit sub cerul ei? 

Între plânsul uscat şi stoic al cinicului şi naraţiunile disonante ale lui decembrie ‘89, flancate de lacrimile de crocodil cu miros de tămâie ale demagogiei festive şi oficiale nu mai putem decât să ne închinăm în tăcere în faţa eroilor şi mormintelor lor şi să nu uităm nici măcar o clipă, sub scrutinul necruţător al îngerilor protectori ai Patriei, că sacrificiului de sânge al martirilor îi datorăm toate cuvintele noastre. 

Îmi amintesc acum anii ’80 ai secolului trecut, când confruntat zilnic cu spectrul arestării, al prigoanei şi al morţii mele civile găseam alinare în lectura fascinantului roman al lui Ernesto Sabato, despre Argentina sa iubită şi chinuită: ”Despre Eroi şi Morminte”. 

Acolo Patria era o femeie nemaipomenit de frumoasă, Alexandra, Văduva, Ea traversează mereu infernul, hăituită de legiunile demonice. Frumuseţea ei sublimă e ascunsă, sub zdrenţe şi cicatrici, ca la Pena Corcoduşa din Craii de Curtea Veche. Noi, orfanii ei, descindem cu Ea în gheene aşteptând, cu speranţă, metamorfoza miraculoasă din basmul românesc: vrăjitoarea urâtă şi rea devine zâna bună şi frumoasă.

Mihai Hurezeanu