Raed Arafat, preşedintele României

Şi ce-ai zice dacă doctorul Raed Arafat ar decide să intre în cursa pentru Preşedinţia României? Sau dacă şi-ar propune un proiect politic?

Într-o vreme în care clasa politică este preş în ochii opiniei publice, când 80-90 la sută dintre români nu mai au încredere în politicieni şi partide şi nici în cele mai importante instituţii ale statului, se simte acut nevoia unui altceva care să umple imensul vid creat. Iar acest altceva ar putea fi un personaj semi exotic precum dr. Raed Arafat, românul de origine siriană.

Am câteva rezerve că dr. Arafat ar „trece” examenul cu românii, pe de o parte din cauza religiei şi a originii sale, iar pe de altă parte din cauza unor chestiuni intime de care se vorbeşte şi care, dacă războiul său cu Traian Băsescu va continua, sigur vor ieşi la iveală. Aş mai avea şi alte reţineri din punct de vedere personal, legate de comportamentul său şi de reacţia sa în cazul accidentării parlamentarului Verestoy Attila, dar să zicem că acestea sunt chestiuni mai subiective şi mai punctuale, motiv pentru care sar peste ele, cu toate că şi astfel de lucruri aparent mărunte – sau mai ales ele – întregesc sau chiar definesc caracterul unui om.

De cealaltă parte, motivele pentru care aş vedea în dr Arafat un personaj de prim plan politic sunt mai multe. Pe de o parte, nu ţin minte ca un personaj public din sistemul guvernamental să se fi bucurat, cel puţin în ultima vreme, de o asemenea simpatie. Campaniile de pe internet şi acţiunile de susţinere a sa în stradă sunt o dovadă vie în acest sens. Românii nu mai ies în stradă acum nici dacă li s-ar dărâma casa pe ei, iar faptul că ies totuşi pentru un om şi o idee mi se pare un lucru extraordinar în această mare de apatie în care musteşte societatea românească. Faptul că oamenii ies în stradă pentru un om şi pentru o idee mi se pare extraordinar mai ales pentru faptul că este o dovadă că suntem vii, o dovadă că românii mai pot fi încă idealişti. Marile revoluţii ale lumii aşa s-au făcut, dintr-o energie interioară, superioară, a unor idealişti, a unor oameni care n-au renunţat să creadă în ceva.

În al doilea rând, într-o ţară în care nu mai suportăm să vedem dezinteresul autorităţilor, vine un personaj precum Raed Arafat şi, cu temeinicie şi încăpăţânare, construieşte ceva serios, cum este cazul SMURD. De prea mult timp românii n-au mai avut ocazia să le treacă pragul un asemenea personaj, un fel de erou desprins parcă din poveştile copilăriei. Apoi, legat tot de poveşti, într-o ţară plină de zmei şi balauri cu prea multe capete, românii n-ar putea decât să-i ţină pumnii unui asemenea Prâslea şi să-i aducă-n cioc apa vie de care are nevoie ca să iasă învingător. Iar dacă bătălia e chiar cu zmeul zmeilor, valul de simpatie creşte proporţional.

Ar mai fi şi „argumente” mai puţin raţionale, dar care îşi au rolul lor în întortocheatul nostru creier. Unul ar ţine de faptul că Raed Arafat este doctor, iar într-o ţară bolnavă medicii sunt priviţi de multe ori ca un fel de mici dumnezei, de care se leagă adesea ultimele noastre speranţe. Iar dacă românul îl vede astfel pe medicul său în care îşi pune speranţele, pasul spre a vedea un asemenea om şi ca salvator de naţie e foarte mic. Tot aici ar putea intra şi credinţa – tot mai vehiculată – că salvatorii ţării au fost adesea domnitorii străini, iar originea dr Arafat ar putea fi, într-un anumit context, un avantaj în favoarea sa, nu un dezavantaj.

Şi, până la urmă, dacă americanii şi-au ales preşedinte un Obama cu rădăcini în Kenya, dacă Brazilia, Argentina, Kosovo sau Liberia au preşedinţi femei şi dacă toată Europa este condusă de o nemţoaică, de ce n-ar  putea şi românii să-şi dorească să fie conduşi de un sirian? Măcar în felul acesta am putea înlocui Tovarăşul cu un SIR –primele trei litere din naţionalitatea dr. Arafat.

Marius Avram