Sfârşitul lumii poate începe cu România

Nu ştiu la ce s-au gândit mayaşii când şi-au oprit calendarul lor în decembrie 2012. Dar dacă s-au gândit la sfârşitul lumii, aş vrea ca ei să fi avut în vedere România. Iar aici, clasa politică. Pentru că şi eu şi tu ne-am săturat de politicieni cocalari cu bretele cât Ecuatorul.

Ne-am săturat de fufe politice a căror materie cenuşie e doar cea a spermatozoizilor uscaţi lângă buric. Ne-am scârbit de politruci băloşi cărora li se prelinge mustul în colţul gurii când le pică ochiul bovin pe curul vreunei femei. Pentru că nu mai vrem piţipoance care măcăne ca raţa în Parlamentul European, nici goagăli cu două clase ca trenu’, nici hăhăiţi beţivi, nici pitici la minte sau vadinjori ai closetului politic, cocoşi şi găini blonde ori apostuli ai îmbuibării.

Am intrat într-un an electoral, iar lehamitea românului faţă de politicieni şi clasa politică a atins cote foarte înalte. Şi e suficient să amintim aici faptul că, potrivit unui recent sondaj al IRES, 91% dintre cei chestionaţi au încredere puţină şi foarte puţină în parlamentul ţării, adică tocmai în instituţia care ar trebui să reflecte cel mai bine democraţia politică într-o ţară. Sau că 90% dintre români au încredere puţină şi foarte puţină în partidele politice, adică în conţinutul unui alt criteriu al democraţiei - pluripartidismul. 

Ori că neîncrederea românilor e cât Casa Poporului şi în politicienii cu cea mai mare putere de decizie, luaţi individual: 81% în preşedintele ţării şi 84% în premier.

Ce poţi să le mai spui românilor care în pondere de 80% simt că lucrurile merg într-o direcţie greşită în ţara lor şi că peste un an vor trăi la fel de prost sau chiar mai prost? Ce resort psihologic şi social ar putea să le readucă încrederea şi speranţa? Poate că o schimbare din temelii a clasei politice ar fi un început. O clasă în care să intre oameni pregătiţi, cu harvarduri şi cambridgeuri, nu resturi sociale care n-au avut loc în altă parte. Oameni stilaţi, nu bulangii de cartier sau tot felul de libidinoşi măciucari.

Vreau să  mă conducă politicieni mai deştepţi ca mine, care să mă întreacă în bun simţ, care să aibă bagajul cultural mai bogat, să fie mai credincioşi ca mine şi care să-mi fie superiori măcar în 80 la sută dintre caracteristicile care ne fac să fim oameni. Vreau să simt nevoia să ating un politician ca pe moaştele unui sfânt, ca pe haina sfinţită a vreunui mare duhovnic când trece printer credincioşi. Vreau să pot plânge în hohote după un politician care moare, să-mi fac chip cioplit după chipul său şi să mi-l atârn deasupra capului, la fel cum îşi atârnă puştii de azi posterele cu Lady Gaga sau cu Justin Bieber.

Vreau în politică oameni care s-au realizat în meseriile lor şi care s-au împlinit material, nu pierde-vară care n-au fost în stare de nimic în viaţă şi care intră în politică doar pentru căpătuiala pe care n-o puteau atinge altfel. Nu vreau sfinţi, dar vreau politicieni cu frică de Dumnezeu şi cărora să le tremure mâna ca celor cu Parkinson numai la gândul că şi-ar putea însuşi un ban necuvenit.

Vreau, pur şi simplu, să ne conducă nişte oameni, nu alte specii de mamifere. Şi dacă pe 21 decembrie 2012 va fi sfârşitul lunii, să avem parte, după alegerile din noiembrie, măcar de 3-4 săptămâni în care şi România politică să se apropie de normalitate.

Marius Avram