Ştii, pe tata l-au puşcat în cap...

Revoluţionarii protestează în faţa guvernului. S-au îmbrâncit cu jandarmii, vor înapoi indemnizaţiile.

Aşa se întâmplă în fiecare decembrie – şi nu-i ok.

Acestor oameni le pun în faţă cazul unui copil din Cluj. Nu şi-a cunoscut niciodată tatăl împuşcat lângă fabrica de bere. A trăit mereu între spaima de a afla adevărul şi oblojeala rudelor care pe ascuns vorbeau între ele. Mai are un frate, cu dizabilităţi. S-au mutat la ţară, că e scump traiul în oraş. De două zile se tot pregătesc, vor ajunge în 22 la un ţinţirim.

Copiii ăştia îşi încep Crăciunul cu o lumânare aprinsă pe un mormânt. Niciun guvernant nu i-a întrebat vreodată dacă seara târziu, când spun Tatăl Nostru, le fug gândurile şi la bărbatul împuşcat în cap, cel care ţinea familia, care mângâia burta femeii şi le căuta nume. Copiii ăştia stau, spurcată balanţă, între Naşterea Fiului şi moartea tatălui încă nevăzut.

Ce drepturi cer revoluţionarii? Câţi dintre ei sunt cu adevărat din Decembrie? Dacă sunt acolo, da, ei, orfanii, văduvele, au dreptul să protesteze. Ei, şi nu cumpărătorii de certificate de revoluţionar, la kil.

Spun că au ieşit în stradă? Un milion am ieşit atunci, fără gândul că alungarea lui Ceauşescu ne va aduce pogoane intravilane sau spaţii comerciale gratuite. Nici naiba nu s-a gândit la diplome sau felicitările, masa şi dansul de după. A fost pur şi simplu.

Vrei să ştii?: ne-am învăţat foarte repede să ne urâm doar pentru că nu suntem la fel: de dreapta sau de stânga, români sau unguri, ortodocşi sau catolici. Mai avem încă în suflete senzorii spaimei şi vrem ca statul să ne subvenţioneze libertăţile fundamentale. Vrem pensie de mici şi ieftinirea de urgenţă a parizerului. Şi nimeni nu ne-a dezvăţat.

Cu dezamăgirea celui rămas şi cu obida neplecatului o spun – şi nu fac politică: niciun guvernant n-a fost pe măsura istoriei. I-au avansat pe cei care-au tras şi ne-au arătat că putem trăi şi cu valori răsturnate. Au făcut din România un mare partid, parcă mai spurcat ca ăla comunist. Noul stagiu de Ştefan Gheorghiu e lipitul afişelor, pune mai mult de o mie pe zi şi sigur ajungi boactăr pe la Palatul Victoria.

Când Doamna Rotta a ieşit să protesteze, mi-a fost un pic de ruşine că n-am vreme să fiu lângă ea – dacă voiam cu adevărat, reuşeam. Dar replicile de după '89, cele de după Piaţa Universităţii, toate m-au ţinut în loc: ce bă, eşti fraier? lasă pe alţii, tu ai viaţa în faţă, vei fi tată de copii. De fapt tocmai pentru copii ar fi trebuit să ies, în ei să investesc mica mea ruşine.

Ştiu şi sunt şi eu obosit uneori, îţi vine să te aşterni pe vremuri şi ele să te poarte ca un val zălud. Să ţi se rupă pur şi simplu, în mă-sa să-i bagi pe toţi. Să te-nghesui în tine şi niciodată să nu vorbeşti despre lucrurile cu adevărat importante din viaţa ta, te hăhăi la chiloţăreala cotidiană. Stai ascultător la coadă, au ieftinit, bogdaproste, parizerul,
repetă-ţi mereu că eşti liber,
patria te-aşteptă ca o plapumă rece:
nu e nimic dincolo de revoltă, copile.

Sabin Gherman