Sunt un idiot romantic?

Arădeanca Ildiko Raimondi, fostă Szabo, a fost aleasă să intoneze noul imn naţional al Austriei, intitulat "Patria marilor fiice şi fii!". Austriecii au înţeles că la vremuri noi e nevoie de o nouă atitudine şi fără mari tremolouri au schimbat imnul.

Sunt curios cum am privi noi, românii, o astfel de provocare. Cei mai mulţi dintre noi râdem de imnul nostru, ne şi imaginăm sforăind printre barbarii de tirani. Alţii, puţini, au sugerat că ar fi cazul să schimbăm atitudinea asta de stat la pândă, să nu ne fure careva sărăciile naţionale. Pe alţii nici nu-i interesează versurile, poate la vreun eveniment sportiv să se mai enerveze pe conspiratorii care pun „Trei culori cunosc pe lume” în locul celui actual.

Cum am reacţiona dacă un tenor maghiar ar fi ales să cânte imnul României, după modelul austriac? Şi aici vorbim despre o ţară, Austria, odată şocată de tocana de lebădă şi de pisicuţele ascunse la buza bancomatelor vieneze. Şi tot au trecut peste spaima înstrăinării de sine.

În clipele în care gândesc la România ca la un tărâm al normalităţii, îl visez pe Tompa Gabor punând în scenă serbările de 1 Decembrie. E unul din regizorii mari pe care i-a dat ţara asta şi spectacolele lui sunt gustate şi în California şi-n Novi Sad, Manitoba sau Barcelona – de ce să-l împărţim identitar musai între Bucureşti şi Budapesta?

Tot 1 Decembrie ar putea fi ziua în care, cei pe care cu trufaş românism îi numim minoritari, aduc lumii câte ceva din comorile lor ascunse. Poate vin secuii cu alfabetul runic, slovacii arădeni cu bucătăria lor fantastică, lipovenii cu cântecele-rugăciune.

Recunosc: sunt subiectiv destul când vorbesc despre Austria. E ca atunci când ştii ceva despre părinţii tăi naturali, îi iubeşti la fel de mult, dar mai pe ascuns, ca şi pe cei adoptivi. Îi vezi de la distanţă, nu prea îndrăzneşti să te apropii, deşi încă o mie de ani ai avea ce să le povesteşti. Păstrezi poze în sepia de pe când erai copilul Vienei şi cântai „O, Tannenbaum”, chiar dacă niciodată nu nimereai în primul rând.

Culmea cea mare: din ceea ce ne place nouă, românilor, la nemţi şi austrieci, nimic nu costă bani – asta-mi spune prietena mea întoarsă din Alpi: ne place curăţenia – nu-i nevoie de investiţii şi corporaţii şi super-planuri de afaceri ca să nu-ţi mai scuipi chiştocul pe bulevarde. Ne plac prieteşugul şi zâmbetul lor de veşnică vacanţă – deşi muncesc pe rupte în pensiunile lor: cât te costă? Ne mai place că la cassă primim restul corect, până la ultimul firfirel.

Poate e timpul să stăm la o masă, noi cu noi. Să vorbim despre lucrurile cu adevărat importante, dincolo de acordurile cu FMI. Să punem pe hârtie lucrurile care ne sperie, cele de care am vrea să scăpăm şi cele care ne plac nouă la alţii. Facem un proces-verbal naţional sau un plan de afaceri pe termen lung, ca să ştim exact ce vrem de la noi înşine, şi apoi trecem la muncă.

Sunt un idiot romantic?: slovenii, polonezii, cehii, croaţii, toţi au făcut aşa când s-au trezit din istorii străine. E un fel de „prin noi înşine”, dar fără nicio ideologie la mijloc. O resetare, restartare, renaţionalizare a aspiraţiilor.

Cel mai tare mă enervează că ştiu cât de uşor e să faci asta, că din istorie poţi să faci şi curvă penală şi femeie de casă, depinde ce vrei şi dacă ai gânduri serioase cu fata. Dacă eşti treaz când o ceri,  dacă imnul ţi-e o chestie-aşa, pe youtube sau pe facebook,
sau ţârâit de deşteptător de luni dimineaţa îţi e.

Sabin Gherman