Şi dacă din serile de proteste se văd zorii unui nou partid?

Adică mă gândesc aşa: nu mai ţine cu păcăleala. Studenţii de la Cluj au mărşăluit sub lozinca "PDL şi USL/Aceeaşi mizerie". În toate partidele, doar lideii şi ciolănarii mai au suflu ca să mai ţină interminabile şedinţe şi în afară de spaima sondajelor mare lucru nu se discută. Protestatarii refuză înregimentări ideologice, instituţiile politice n-au fost niciodată mai puţin credibile - pare că sunt din altă ţară, paralelă cu a noastră.

Şi atunci zic: poate că într-o cafenea afumată sau într-un salon, tinerii şi cei mai copţi propun acum altceva. Nu oameni noi neapărat, cît o sumă de proiecte esenţiale. Nu program de guvernare, ci redefinire a aspiraţiilor imediate şi a celor pe termen lung. În zile de revoltă, soluţiile sunt simple mereu. Poţi să ai o componentă socială, adică cinstit să spui că de acum înainte doar cei care nu pot munci vor fi scutiţi de muncă. Că educaţia e o prioritate şi, după modelul polonez, să tai din borduri şi panseluţele cu swarowski şi să pui calculatoare în scoli, să dezvolţi programe. Poţi să iei mai apoi regionalizarea şi într-o eficienţă fără precedent să reabilitezi identităţi confidente. Să stai la masă şi să recunoşti că orice comunitate are aspiraţiile, resursele şi atitudinile ei specifice şi toate astea la un loc completează definiţia simplă a interesului naţional. Apoi aduci specialişti în economie, ei să să facă din Keynes demon sau înger, ei să stabilească, după modele funcţionale, dacă jos sau sus să fie taxele. Apoi alte şi alte domenii.

Pentru că partidul cel nou, de acum sau de peste ani, o sumă de proiecte va trebui să fie.

Liderii contează cel mai puţin atunci cînd oamenii vor să fie cinstiţi. Liderii vor trebui să fie dex-uri şi nu manuale de retorică. Eu nu cred că există, acum, campanie electorală mai simplă decât a explica tuturor chiar şi cele mai aprige soluţii. E pentru prima dată după 89 când lumea simplă simte că-i fuge ţara de sub picioare, că e expusă lipsei de consistenţă. Dacă vorbeşti cu bătrânii unui sat, nu câte femei au avut la activ îţi vor spune şi nici câte vedre de vin au băut: ci cum au luptat la Stalingrad, câte vaci aveau şi cât lapte dădea fiecare. Bunul meu ştia pe de rost, până în ziua când s-a dus, cât a costat liceul fiecăruia din cei zece copii, cum schimba laptele pe bani de metal şi în ce colţ al năfrămuţei îi ţine. Cât era fonciirea, data la care veneau perceptorul şi jândarul după bani.

Asta nu se uită, nu contează că azi ai card şi Ipod. Se transmit din generaţie în generaţie, ca statura şi semnele de mamă, şi din timp în timp istoria se cere repetată.

Un tremolo se simte. Mişcări ca Noua Republică vor mai fi, sunt sigur, şi de dorit ar fi ca toate să se unească. Avantajul?:nu sunt prizonieri ai ideologiilor, nu sunt apologeţi ai calculului electoral, n-au miza seacă a scorului. Cine are curajul să facă azi un partid îl va face că nu mai suportă. Că nu vrea să plece. Că spune adevărul sau moare. Astea sunt mize pe care niciun partid din cele vechi nu şi le mai permite. 

Poate că nici nu se va numi partid, în încercarea nu tocmai copilărească de a nu semăna cu cei care au făcut praf şi pulbere entuziasmul intrării în politică. O nouă semnatică pentru noi se va ivi, şi neatenţi la singurătăţile noastre, n-o vom pricepe imediat, deşi era lîngă noi, pe stradă. 

Eu ştiu că aşa ceva deja se naşte, chiar dacă istoria habar n-are de gravidia ei rebelă. Tinerii fornăie, e ceva nedesluşit încă, se întâlnesc cei de dreapta cu cei de stânga, se amuşină, sunt miraţi că pot avea încredere unii în alţii, că nu-i chiar aşa cum i-au învăţat seniorii cu pedigree. Schimbă proiecte, le negociază. 

O scînteie va veni între ei, niciun mag nu le va aduce daruri şi nicio stea nu le va lumina drumul:

dar poate asta-i frumuseţea naşterii de sine.

Sabin Gherman