Cum a devenit fotbalul un avion cu reacție

Victor Maslov spunea că ”fotbalul e ca un avion: pe măsură ce crește viteza, crește și rezistența la înaintare, astfel că trebuie să-l faci cât mai aerodinamic”. Era prin anii ‘60, când rusul făcea senzație la Torpedo Moscova și Dinamo Kiev. Acum, privind retrospectiv, ne putem da seama câtă dreptate a avut Maslov, fără îndoială unul dintre marii vizionari și inovatori pe care i-a dat sportul.

Începuturile fotbalului n-au lăsat loc de prea multă tactică. Jocul era mai mult o distracție, iar miza, în majoritatea cazurilor, ținea doar de onoarea și orgoliul fiecărei echipe. Ideea era simplă: mingea trebuie să intre în poartă, deci e nevoie de cât mai mulți oameni în față. Primul meci internațional consemnat în istorie a avut loc în 30 noiembrie 1872, între Anglia și Scoția, și a aliniat două echipe cu așezări cel puțin bizare pentru microbistul modern: 1-2-7, respectiv 2-2-6. Așadar, cele mai ingrate roluri pe care le putea avea pe atunci un fotbalist erau cele de portar și fundaș, iar singurul ”instrument” care conta cu adevărat în joc era driblingul.

Piramida și W-ul

Însă britanicii au dezvoltat în continuare sportul care devenise tot mai popular în Insulă, aducând în centrul filozofiei fotbalului conceptul de pasă. Pentru asta, linia de mijloc, care avea un rol decorativ până atunci, trebuia să primească întăriri. Astfel s-a născut sistemul 2-3-5 sau Piramida, care avea să se impună ca standard de la 1880 încolo, reminiscențe ale sale regăsindu-se până prin 1940. Desigur, cu unele îmbunătățiri aduse pe parcurs, iar aici merită menționată formula Metodo a italianului Vittorio Pozzo. În încercarea sa de-a asigura superioritatea numerică la mijlocul terenului, dar și pentru a ajuta defensiva atât de greu încercată, Pozzo a retras doi dintre atacanți, realizând un sistem 2-3-2-3 (sau ceea ce avea să fie precursorul W-W-ului maghiar al lui Gustav Sebes și Marton Bukovi) cu care a cucerit două Cupe Mondiale cu naționala Italiei (1934, 1938). Interesant este că o interpretare modernă a acelei formații se regăsește și la Barcelona, care deseori adoptă această soluție în timpul meciurilor.       

Nașterea și moartea subită a W-M-ului

În 1925, Federația Engleză a modificat mult controversata lege a offside-ului. După îndelungi dezbateri, s-a ajuns la varianta ca un jucător să fie considerat afară din joc dacă între el și linia de fund adversă se află doar doi oponenți, și nu trei, cum era regula inițială. Asta însemna, practic, că cei doi fundași ai Piramidei deveneau pradă ușoară în fața celor cinci atacanți clasici, iar portarii n-avea altceva de făcut decât să scoată mingea din plasă. O creștere cu peste 40% a golurilor la nivelul primei divizii englezești în primul sezon de după introducerea noii reguli a offside-ului l-a pus pe Herbert Chapman pe gânduri. Însă după ce Arsenalul său primise 7 goluri de la Newcastle s-a convins că trebuiau luate măsuri. Astfel, a retras unul dintre mijlocași în apărare, iar pentru a reface echilibrul echipei a completat linia mediană cu doi dintre fotbaliștii ofensivi, dând naștere la deja legendarul W-M sau 3-2-2-3, cu ajutorul căruia a luat două campionate (1931, 1933).

Între timp, sportul cu mingea rotundă câștigase și simpatia sud-americanilor – brazilienii anunţau încă de pe atunci pretendeți la titlul de cea mai puternică națiune fotbalistică a lumii – așa că era absolut normal să-și aducă și ei contribuția la dezvoltarea tacticii. Flavio Costa, spre exemplu, crease la Flamengo propria versiune de W-M, așa numita diagonală braziliană, în sensul că ”dreptunghiul” median al clasicului W-M se transformase într-un paralelogram care oferea mult mai multe soluții la construcție, dar și în apărare. A aplicat acest sistem și la naționala Braziliei, în 1950, însă după egalul cu Elveția din grupe, 2-2, a revenit la forma ”cuminte” a W-M-ului, ceea ce avea să-l coste tocmai titlul mondial, Uruguay-ul câștigând finala cu 2-1. 

Lecția de braziliană

Odată cu apariția competițiilor internaționale și cu exacerbarea aspectului comercial al fotbalului, jocul din teren nu mai era privit ca o simplă distracție a 22 de jucători. Mizele deveniseră tot mai mari, iar eșecurile puteau face diferența între glorie națională sau mondială și anonimat. De aceea, precauția a început să-și facă loc tot mai des pe schițele antrenorilor, iar până la introducerea unei linii defensive cu patru fundași n-a mai fost decât un pas. 4-2-4, pentru că aceasta a fost direcția în care s-a îndreptat tactica fotbalistică, a fost sistemul preponderent în anii ’50 și ’60, și nu doar în Europa, ci și în America de Sud. Poate din această cauză e atât de dificil să se ajungă la un numitor comun în ceea ce privește inventatorul acestuia.

Unii spun că ideea s-a născut în Ungaria, unde Bela Guttmann, Marton Bukovi și Gusztav Sebes ar fi impus-o la Ujpest, MTK și, ulterior, în echipa națională ”de aur” a maghiarilor. Alții susţin că ar fi rezultat din W-M-ul revoluționar al lui Flavio Costa de la Flamengo. Cert este că 4-2-4 s-a pliat cel mai bine pe stilul brazilienilor și a fost folosit cu succes de tehnicieni ca Zeze Moreira, Martim Francisco și de Guttman însuși, în timpul scurtei sale șederi la Sao Paulo (1957-1958). Însă cel care i-a adus recunoașterea internațională și a marcat ”detronarea” vechiului W-M a fost Vicente Feola. Fost ”secund” al lui Guttman, Feola a înțeles rapid că 4-2-4 reprezintă viitorul în fotbal, iar când a preluat reprezentativa Carioca n-a ezitat să implementeze și acolo acest concept. În plus, echipa se potrivea ca o mănușă tacticii sale, Garrincha, Pele, Didi, Vava sau Zagallo fiind doar câțiva dintre cei cu care trebuia să spele rușinea înfrângerii din finala din 1950. Și nu doar că Brazilia a câștigat de-o manieră categorică titlul suprem, dar stilul încântător de joc – și eficient – al naționalei lui Feola avea să convingă lumea că nu doar sistemele consacrate – ”Piramida”, W-M-ul sau W-W-ul – pot fi spectaculoase.

4-3-3 și Fotbalul Total

Tot în Brazilia avea să apară și următoarea modă în ceea ce privește așezarea fotbaliștilor în teren. Pe la începutul anilor ’50, Martim Francisco folosea la Vila Nova un neobișnuit 4-2-4, care doar pe hârtie respecta regulile sistemului. În practică, însă, devenea fie un 3-3-4 pe fază ofensivă, fie un 4-3-3 în momentul în care echipa pierdea posesia. Aymore Moreira, cel care-l înlocuise pe Feola la cârma naționalei, a preluat din schemele conaționalului său și le-a aplicat la Selecao, astfel că la Mondialul din 1962, Brazilia se prezenta într-un 4-3-3 cu Zagallo retras mult la mijloc, de unde pornea deseori să-și ajute colegii din atac, Vava, Garrincha și Amarildo. Succesul sud-americanilor a avut un asemenea impact, încât aproape toată lumea fotbalistică avea să adopte sistemul patentat de ei. Argentina, Paraguay, Uruguay, Italia sau Olanda, până și conservatorii și pragmaticii britanici aveau să îmbrățișeze noul trend. Folosind un 4-3-3, Alf Ramsey a condus Anglia spre cea mai mare peformanță din istorie, câștigarea Cupei Mondiale din 1966 (trebuie menționat, totuși, că în fazele superioare ale competiției preferase să joace 4-4-2). La fel, o altă națională – Argentina – avea să se încoroneze campioană a lumii 12 ani mai târziu, într-o finală memorabilă disputată cu o altă reprezentativă fantasică a vremii – Olanda, pentru care 4-3-3 se transformase în religie.

De fapt, Fotbalul Total dus la rang de artă de Ajaxul și ”Portocala Mecanică” ale lui Rinus Michels se bazau exclusiv pe acest sistem de joc.

Moștenirea britanică

Timp de mai bine de 30 de ani, 4-3-3-ul avea să împartă dominația mondială asupra tacticii din fotbalul cu un alt modul devenit clasic: 4-4-2. Maslov îl inventase și perfecționase în prolifica lui carieră de la Torpedo Mosova și Dinamo Kiev, dar primul succes notabil al acestui sistem a venit la Campionatul Mondial din 1966, în finala câștigată de Anglia în fața Germaniei de Vest. Atât de mare a fost satisfacția insularilor încât până în zilele noastre n-au renunțat la 4-4-2, devenit, între timp, marca înregistrată a fotbalului britanic. Italienii au și ei amintiri frumoase: Milanul lui Arrigo Sacchi și Fabio Capello a dominat competițiile interne și internaționale între 1988 și 1995 utilizând această formulă tactică, dar care nu avantaja foarte tare echipele creative, a căror principală notă distinctivă era spectacolul și nu disciplina. E cazul Braziliei, care a încercat fără succes să joace astfel la Mondialul din 1982. Rezultatul? A fost eliminată în chiar runda a doua, spre rușinea unei națiuni care era obișnuită să-și vadă favoriții mereu în frunte.

”Avionul” tot mai aerodinamic

În prezent, 4-4-2 își trăiește ultimele momente, deși sunt, încă, destule echipe care îl folosesc. Rețeta succesului se numește astăzi 4-2-3-1, care nu e decât o variație a ”bătrânului” ”fourfourtwo”, cum îi spun englezii. Peste 50% dintre echipele de top folosesc acest modul tactic, amintindu-le aici pe Real Madrid, Bayern Munchen, Arsenal, Liverpool, Valencia sau Olympique Lyon. Naționalele Braziliei, Spaniei, Olandei, Franței sau Germaniei utilizează, de asemenea, 4-2-3-1. Totuși, dat fiind succesul repurtat de Barcelona și Inter în Liga Campionilor și campionatele lor interne, sistemul 4-3-3 pare să trăiască o a doua tinerețe, fiind tot mai agreat de tehnicienii de pe mapamond.

Privind în ansamblu, merită remarcat flerul și viziunea remarcabilă a lui Maslov, a cărui predicție referitoare la binomul fotbal-avion se poate lesne verifica: Sportul Rege a început ca un biplan din 1900 (2-2-6) și s-a transformat, în decurs de un secol, într-un avion cu reacție (4-2-3-1).

Gabi Jakab