Legea educatiei. Nevoia de autonomie si transparenta

Criza economica si politica a Romaniei a facut ca cei care fac agenda mass-mediei sa treaca usor si repede peste Legea educatiei, pentru care si-au asumat raspunderea d-l Boc si d-na Andronescu, impreuna cu o parte a clasei politice.

Prin Legea invatamantului in vigoare, nr. 84/1995, fostul profesor ministru Liviu Maior, introducea cel mai important pas inainte in invatamantul superior romanesc din intreaga perioada post-comunista: autonomia universitara. Acest principiu nu a fost insa legiferat in detaliu, in 1995, fapt care a permis interpretarea lui limitat doar la autonomia universitatilor fata de minister. Astfel, autonomia s-a oprit in birourile rectorilor, fara sa mai coboare catre facultati, departamente si, mai ales, catedre, care ar trebui sa fie structurile fundamentale unde sa se decida asupra destinelor tuturor programelor de studii, numai de catre specialistii in domeniul respectiv. Astfel, s-a ajuns la efectul invers celui dorit de legiuitor. Autonomia nepromovata pana la baza sistemului, a permis un centralism universitar sufocant, de intensitate diferita de la universitate la alta, in functie de inclinatiile autoritariste ale unora sau altora dintre rectori si a modului in care ei au reusit, mai mult sau mai putin, sa inlature dreptul firesc al fiecarei specializari de a-si organiza procesul de invatamant si de cercetare, de a-si gestiona fondurile pe care le genereaza, de a-si recruta cadrele didactice si cercetatorii pe care ii considera cei mai potriviti.

Prin promovarea autonomiei universitare pana la baza sistemului, s-ar consolida structurile academice, ceea ce ar conduce la inlaturarea impunerii deciziilor luate de catre specialisti in unele domenii catre catedre si departamente din alte domenii, pe baza unor interese nefolositoare bazei sistemului academic, sub pretextul declarat al unor interese institutionale, adeseori nepalpabile. Impunerea unor cadre didactice si a unor promovari, sau blocari de promovari, a devenit o practica des intalnita. Rectorii au devenit niste autocrati care si-au dat drepturi adeseori ilegale, cum ar fi cele de a numi in functii eligibile, de a impune membrii de drept in structurile de conducere etc., au atras catre rectorate atributii ale catedrelor, toate in scopul de a pastra stapanirea absoluta asupra universitatilor in fruntea carora se gasesc si de unde nu mai vor sa plece.

Autonomia facultatilor si in cadrul lor a specializarilor in gestionarea resurselor financiare este o alta cerinta legislativa extrem de importanta. Sub masca ajutorului reciproc, resursele generate de facultatile cu programe de studii atractive sunt dirijate catre facultati si programe care nu trezesc interes si care, intretinute fiind, nu sunt nevoite sa se adapteze nevoilor de piata, sa se innoiasca, sa devina atractive si calitativ superioare. In acelasi timp, generatorii de resurse din universitati nu se pot consolida, zbatandu-se in tot felul lipsuri, adeseori chiar in masura mai mare decat cei catre care se directioneaza resursele lor.

La acest capitol al autonomiei financiare, ar fi foarte util ca legea sa prevada si obligativitatea impartirii echitabile a sumele acordate de la buget pentru finantarea scolarizarii. Cunosc un exemplu in care o facultate are 450 de locuri finantate de la buget pe an, iar o alta, din aceeasi universitate, apropiata ca numar de studenti de prima facultate, are doar 40 de locuri finantate de la buget pe an. Legea ar trebui sa precizeze modul de repartizare corecta a  acestor sume, care se face,  in acest moment, efectiv dupa bunul plac al rectorilor, uneori si cu sprijinul unor directori din ministerul de resort, care, cand le convine sa nu se implice, invoca autonomia universitara, iar cand vor sa sprijine rectorii agreati, din „grup”, se amesteca in detalii care sunt de competenta universitatilor, sau chiar a facultatilor, in lipsa unor prevederi legale clarificatoare. Promovarea in Legea educatiei  a unor prevederi explicite si complete privitoare la autonomia universitara ar elimina centralismul, politica bunului plac, egalitatea de sanse a specializarilor in cadrul universitatilor, promovarea unor posibilitati de dezvoltare a catedrelor fara ca deciziile sa fie dependente integral de autoritatea centrala (rectorat), care cuprinde un grup de 5-6 specialisti in tot atatea domenii, care decid asupra a zeci, sau chiar peste 100 de specializari.

Pentru eliminarea coruptiei sufocante din invatamantul superior, este nevoie ca legea sa prevada obligativitatea transparentei financiare totale si a sanctiunilor pentru nerespectarea prevederilor ei. Ma refer la faptul ca publicarea, permanent si integral, a veniturilor si cheltuielilor universitatilor, a investitiilor, reparatiilor, dotarilor si achizitiilor, inclusiv a preturilor acestora, ar duce la scoaterea la lumina a tuturor ilegalitatilor si partinirilor.

De asemenea, Legea educatiei trebuie sa includa si prevederile privitoare la asigurarea calitatii in invatamant. Necorelarea problematicii legislatiei calitatii cu ansamblul problematicii Legii educatiei, conduce la crearea de portite prin care numerosii smecheri aciuiti in conducerile universitare de stat si private se vor strecura pentru a-si promova interese personale si de grup, mereu altele decat cele autentice, ale studentilor, cadrelor didactice si societatii romanesti. In actualul mod de legiferare a problematicii calitatii, nu exista nici vointa si nici cadrul legal suficient pentru necesara desfiintare a numeroase programe de studii din universitati, care nu corespund standardelor academice minime necesare, sau chiar a unor institutii universitare in ansamblul lor, indiferent de efectele electorale. Legea trebuie raportata la interesul national, nicidecum la cel al politicienilor.

Legea si metodologia de aplicare a ei trebuie sa prevada mecanismele fine necesare atingerii obiectivelor si asigurarii protectiei principiilor academice autentice si promovarii calitatii procesului de invatamant in fata presiunii unor grupuri de interese care acced la conducerea unor universitati, paralizand restul comunitatilor universitare.    

Cei care vor sa mentina sistemul ticalosit in invatamantul superior s-au opus si se vor opune in continuare impunerii prin lege a autonomiei si a transparentei academice, cele doua principii care pot atat de usor promova corectitudinea si nevoile autentice ale invatamantului superior romanesc. Desigur, legea ar trebui sa prevada sanctiunile pentru toate eventualele ei incalcari.

Prof. univ. dr. Corvin Lupu