Finala din 1954 sau regăsirea unei conştiinţe rătăcite

Campionatul Mondial din 1954 a rămas în istorie prin mai multe aspecte: a fost primul turneu final organizat în Europa după încheierea Războiului, a oferit lumii cea mai controversată finală şi a adus Germaniei cel dintâi titlu mondial. Pentru nemţi, însă, competiţia din Elveţia a însemnat mult mai mult: le-a deschis calea spre un nou început.

În 1954, coşmarurile celui de-al Doilea Război Mondial erau încă vii în amintirea Europei, atât de greu încercată de ororile nazismului. Locuitorii Bătrânului Continent încercau cu fiecare zi ce trecea să redescopere farmecul vieţii, să găsească puterea de-a se bucura din nou de plăcerile simple care să le hrănească speranţa într-o lume mai bună, mai sigură. Era, de asemenea, vremea când comunismul îşi întindea pe nesimţite, dinspre Est, tentaculele-i roşii, într-o impresionantă şi lugubră tentativă de-a acapara hotare şi conştiinţe.
Atunci, la 9 ani de la sfârşitul războiului, FIFA a readus în Europa Cupa Mondială, după ce precedenta ediţie postbelică fusese organizată în America de Sud, de Brazilia. De data aceasta, Elveţia a fost aleasă gazdă a competiţiei – o alegere inspirată, plină de simbolism, dat fiind caracterul neutru al Ţării Cantoanelor pe timpul războiului.

Un Mondial inedit în vremuri încă tulburi

Aşadar, 16 ţări de pe 4 continente s-au aliniat la startul Campionatului Mondial pentru a readuce  spectacolul suprem fotbalistic în partea de lume unde Sportul Rege se născuse. Printre calificate se afla şi Germania de Vest, asta după ce forul i-a permis să joace preliminariile, spre deosebire de ediţia precedentă, când îi fusese interzis să participe.
Marile favorite, Ungaria şi Brazilia (în această ordine) se aflau şi ele la turneu, dar ideea de-a le vedea disputându-şi finală era aproape imposibilă. O explicaţie, pe scurt: cele 16 echipe au fost împărţite în 4 grupe a câte patru. În fiecare grupă existau doi capi de serie care urmau să joace cu fiecare dintre celelalte două echipe, dar nu şi între ei. Astfel, într-o grupă se disputau doar patru meciuri, cu primele două clasate calificându-se mai departe. Regula pentru departajare în caz de egalitate prevedea două situaţii: dacă primele două echipe terminau la egalitate, se trăgea la sorţi câştigătoarea grupei; în schimb, dacă locurile 2 şi 3 ar fi avut acelaşi număr de puncte, atunci urma să se joace un meci decisiv între acestea.
Formatul inedit al Mondialului din ’54 se continua şi în faza următoare. Astfel, cele patru câştigătoare de grupă erau repartizate pe un culoar care trebuia să dea una dintre finaliste, acelaşi lucru întâmplându-se şi cu “secondantele”, ceea ce excludea, în mare măsură, posibilitatea unei finale gen Ungaria – Brazilia (ţinând cont că ambele echipe şi-ar fi câştigat – blazonul le obliga! – în mod normal grupa).   
Tot la capitolul curiozităţi merită amintit că o victorie era recompensată cu 2 puncte şi că schimbările în timpul meciurilor nu erau permise.

 Interesantul domn Herberger

Deşi se afla în cursa pentru cucerirea titlului mondial, Ungaria, deţinea deja la acea dată titlul neoficial de “regină a fotbalului”. Epitetele nu erau destule pentru a complimenta trupa pregătită de Gusztav Sebes, omul din spatele viitorului concept de Fotbal Total. Într-adevăr, ungurii aveau cu ce se lauda: cvartetul magic Puskas - Kocsic – Bozsik – Hidegkuti era considerat visul oricărui antrenor, iar naţională lor – infailibilă. Scepticii n-aveau prea mulţi susţinători. Până şi cei peste o sută de mii de englezi care au asistat  la “măcelul” de pe Wembley, de pe 25 noiembrie 1953, când maghiarii le-au administrat gazdelor un (încă) ruşinos 6-3, puteau oricând să mărturisească franc: naţionala lui Sebes era cea mai bună din lume. Ei bine, împotriva acestei puteri fotbalistice a fost repartizată Germania de Vest în grupa a doua a turneului elveţian, alături de Turcia şi Coreea de Sud. Mai mult, nemţii nici măcar capi de serie nu erau.  În schimb, îl aveau pe banca pe Sepp Herberger, unul dintre primii strategi adevăraţi îmbrăcaţi în haine de antrenor. Herberger şi-a calculat din timp paşii: avea două meciuri la dispoziţie, cu Ungaria şi Turcia – capii de serie, din care trebuia să obţină o victorie; nu voia să câştige grupa, deoarece ştia că asta ar fi însemnat adversari redutabili în continuare. Punct ochit, punct lovit încă din partida inaugurală, cu “otomanii”, în care nemţii s-au impus cu 4-1. Anticipând că turcii, la rândul lor, vor trece fără probleme de Coreea de Sud (ceea ce s-a şi întâmplat, scor 7-0), Herberger a mizat totul pe jocul decisiv ce se prefigura între Germania de Vest şi naţională Semilunei. În aceeaşi idee şi-a băgat rezervele în confruntarea cu ungurii şi a acceptat cu o stranie seninătate înfrângerea cu 8-3. Cum era de aşteptat, presa a muşcat momeala şi i-a terfelit pe nemţi, cântându-le deja prohodul şi blamându-i pentru jocul dur practicat împotriva Intangibililor lui Sebes, a cărui cea mai răsunătoare victimă fusese tocmai marele Ferenc Puskas. Dar avea Herberger o vorbă foarte dragă lui: “Mingea e rotundă, orice se poate întâmpla”. Că a fost întâmplare sau nu, cert e că Germania de Vest a zdrobit Tucia cu 7-2 în meciul de departajare şi i-a urmat pe neînvinşii unguri în faza următoare”, spre uluiala tuturor. Odată pornită şi beneficiind şi de culoarul favorabil, naţionala lui Sepp nu s-a mai oprit decât în finală, lăsând în urmă nişte jocuri fără istoric şi adversari buimăciţi: 2-0 cu Iugoslavia (sferturi) şi 6-1 cu Austria (semifinale).

Bătălia

Mândri, conştienţi de valoarea echipei lor şi de aşteptările celor de-acasă, ungurii şi-au primit cu nonşalanţă fiecare adversar. Ştiau una şi bună: cupa aceasta trebuia să ajungă la Budapesta, nu ca cea din ’38, care le-a fost “suflată” de italieni. De aceea, nimeni din echipa lui Sebes n-a tremurat când în jocul din sferturi în faţa lor se afla vicecampioana en-tire, Brazilia. Adevărata finală a Campionatului promitea goluri multe şi un spectacol desăvârşit. Goluri au fost, într-adevăr, multe - şase la număr, dar festivalul fotbalistic atât de aşteptat s-a transformat într-o reprezentaţie de tristă amintire, pumnii şi picioarele împărţite între membrii celor două naţionale conturând tabloul sinistru a ceea ce avea să rămână în istorie ca “Bătălia de la Berna”. Ungurii au câştigat cu 4-2, însă n-a fost pic de glorie în acea victorie. În schimb, Bozsik, Nilton Santos şi Humberto au fost eliminaţi, Pinheiro a terminat meciul cu capul bandajat după ce Puskas, spectator la această confruntare, îl lovise cu o sticlă şi, pentru ca totul să se încheie “apoteotic”, o bătaie generală avea să se încingă şi la vestiare.  “Credeam că va fi cel mai frumos meci din viaţa mea, însă s-a transformat într-unul oribil. Dacă s-ar fi jucat după regulile actuale, partida ar fi fost suspendată din cauza eliminărilor”, rememora cu amărăciune, peste ani, arbitrul englez Arthur Ellis. Alte comentarii sunt de prisos.
Totuşi, ungurii au mai avut o şansă de a mai stearge din ruşine, în faţa finalistei din 1950, Uruguay. Semifinala dintre cele două superputeri ale vremii a fost memorabilă - poate cel mai frumos şi mai strâns meci de până atunci, şi doar cele două goluri înscrise în prelungiri de Kocsis au făcut cealaltă finalistă să nu fie decisă de sorţi.

Meciul

4 iulie 1954, Berna. 60.000 de oameni aşteptau deznodământul celei mai dezechilibrate finale din istoria Cupei Mondiale. Nimeni nu se gândea la numele câştigătoarei, ci doar la câte goluri va înscrie Ungaria în poarta nefericiţilor nemţi. Iar vestea că Puskas va juca din primul minut în formaţia lui Sebes n-a făcut decât să risipească în totalitate premisele vreunei surprize.
O ploaie mocănească l-a acompaniat pe cel mai bun jucător al Ungariei şi al lumii, totodată, la marcarea primul gol al meciului, în minutul 6. Două minute mai târziu, Czibor făcea 2-0 şi finală părea să-şi urmeze cursul firesc. Dar Herberger mai avea o vorbă celebră: “Nu uitaţi, un meci durează 90 de minute”. Până ca ungurii să termine de se felicitat pentru această ultimă reuşită, Morlock l-a făcut pe Grosics să scoată mingea din poartă (‘10), pentru ca Rahn să stabilească scorul la pauză, 2-2, după o respingere greşită a portarului maghiar la un corner.
Şi da, meciul are 90 de minute doar pentru a marca neputinţa adversarilor! Pentru Germania de Vest, în schimb, partida s-a încheiat în minutul 84, când acelaşi Rahn, după ce l-a driblat elegant pe Lantos la marginea careului mare, le-a răsturnat lumea maghiarilor cu un şut necruţător cu stângul! Degeaba a egalat Puskas în ultimul minut! Asistentul a semnalizat offside, trimiţând primul titlu mondial în Germania de Vest, acolo unde lumea aştepta de 9 ani un miracol.

Deconspirări ulterioare, uluitoare

Multă cerneală a mai curs după acea finală de poveste, în mare parte împotriva învingătorilor, consideraţi nu foarte merituoşi de ziariştii epocii. “Toţi am văzut gol la Puskas, doar arbitrul nu”, clamau ungurii referitor la reuşita “tunarului” maghiar din finalul meciului, care ar fi putut schimba soarta finalei. Într-adevăr, reluările ulterioare au arătat că golul lui Puskas a fost cât se poate de valabil! Apoi, contestatarii susţineau că golul doi al nemţilor ar fi venit după un faul în careul de 6 metri al lui Schafer asupra portarului maghiar Grosics. Din nou, înregistrările au demonstrat legitimitatea respectivei teorii.
Însă cea mai importantă controversă, care e de actualitate, încă, şi acum, la mai bine de 57 de ani de la eveniment, a fost împletită în jurul condiţiei fizice a germanilor. Un cuvânt revine obsedant în mintea celor decişi să facă lumină în acest caz: dopaj. Nimeni dintre cei care au văzut meciul nu şi-a putut explica de ce jucătorii germani zburdau pe teren în repriza a doua, în condiţiile în care terenul era îmbibat de apă. “Le-am injectat vitamina C, deoarece se ştia că măreşte rezistenţa organismului”, a încercat un răspuns pertinent medicul echipei, Franz Loogen, asta după ce în vestiarul nemţilor fuseseră descoperite mai multe seringi. “De ce nu le-aţi dat nişte portocale mai bine?”, au reacţionat ironic cârcotaşii, a căror suspiciune crescuse odată cu ştirea că mai mulţi fotbalişti ai naţionalei Germaniei de Vest se îmbolnăviseră de icter la scurt timp după încheierea turneului.
Cea mai recentă investigaţie în acest caz s-a finalizat anul trecut şi a fost condusă chiar de un german, Erik Eggers, care, împreună cu echipa de la Universitatea Humboldt din Berlin, a dat un verdict necruţător, dar oarecum aşteptat: ”Există indicii clare cum că jucătorilor le fusese administrat pervitină şi nu vitamina C, aşa cum se anunţase iniţial”. Pervitina este o substanţă pe bază de metamfetamină care a fost utilizată pe scară largă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în special de soldaţii germani. Pe scurt, un stimulent care creştea capacitatea de concentrare şi determină o exacerbare a încrederii de sine. Doar pentru învingători!

Punctul zero al unui vis

Dar dincolo de toate scenariile şi controversele legate de meciul cu pricina, finala de la Berna rămâne un moment de cotitură în istoria Germaniei. Acoperiţi ani la rând de vălul opac şi distrugător al nazismului, al cărui efect, asemănător pervitinei, le blocase conştiinţa naţională într-un punct mort, nemţii şi-au recăpătat zâmbetul în acea zi de vară a lui 1954. Iar acel zâmbet semnifica, de fapt, renaşterea speranţei colective într-o Germanie puternică şi performanta, fără implicaţii distructive. Istoricul Joachim Fest a dat dimensiuni colosale acelui moment: ”Putem considera că, în multe privinţe, atunci s-au pus bazele republicii federale. Acolo, la Berna, s-a născut Germania modernă”. Nimeni, până acum, nu l-a contrazis!



După ce am câştigat trofeul, lumea de acasă nu spunea ci <>. Sentimentul regăsirii spiritului naţional german era atotprezent – Horst Eckel, component al naţionalei Germaniei de Vest la Mondialul din 1954

Gabi Jakab
Foto: bundesligafanatic.com